Faimă, strălucire şi recunoaştere! La Cannes, Berlin, Veneţia sau Locarno, filmul românesc triumfă, iar regizorii şi actorii sunt premiaţi. În cinematografele româneşti, situaţia este la polul opus, iar producţiile autohtone sunt... adevărate Cenuşărese. Românii nu prea vor să le vadă, cei care vor n-au unde, iar cineaştii noştri spun că industria filmului traversează de 26 de ani o tranziţie care nu mai trece.

Embed:

 

Ada Solomon, producător de film: „Încercăm, împreună cu colegii mei, să găsim nişte soluţii, dar situaţia e absolut critică.”

Rodica Lazăr, „Andra”: „E mare păcat că filmul românesc e foarte apreciat afară şi este din păcate desconsiderat la noi.”

Cristina Iacob, regizor: „Vorbim de un sistem tâmpit! Înainte se făceau 20 de milioane de spectatori, astăzi ne luptăm pentru 100.000!”

Cristina Iacob, regizor: „Cred că industria o să... în curând o să se piardă, dacă nu se rezolvă aceste probleme, pentru că nu se recuperează banii. Astfel, nu ai cum să faci produse mai bune şi publicul îl va respinge din ce în ce mai mult. E un cerc vicios care nu se termină.”

Filmul românesc este prinţ în străinătate şi aproape cerşetor la el acasă. Până la urmă, statuetele de aur sau de argint nu valorează mai nimic dacă producţia... n-are spectatori. Iar românii preferă să vadă blockbustere de Hollywood.

Cătălin Anchidin, Specialist Comunicare Industrii Creative: „În continuare ne lovim de părerea asta cum că filmul românesc este un film în care nu se întâmplă nimic sau că se vorbeşte doar despre trecut, şi aici mă refer la episoadele celebre în care făceau referire la comunism. Faptul că oamenii mănâncă juma de oră dintr-o ciorbă sau că acţiunea se întâmplă într-un apartament...”

Cristina Iacob, regizor: „Iată acum, nu doar eu, ci şi alţii ca mine au venit cu alt gen de film. Şi în sfârşit le oferim spectatorilor şi comedii, şi poveşti de dragoste, tot felul de genuri. Oferindu-le astfel de filme am observat că nu asta era problema. Ci sunt probleme mai profunde.”

Problemele încep o dată cu producţia. Filmul este o afacere costisitoare, iar cineaştii trebuie să facă bani din piatră seacă.

Cristina Iacob, regizor: „Consiliul Naţional al Cinematografiei Româneşti organizează un concurs de scenarii unde noi toţi cei care scriem scenarii şi facem filme participăm. Din păcate astăzi, ca să ajungi şă produci un film în România, eşti foarte dependent de acest concurs. Doar dacă obţii finanţarea de la CNC şi anume câştigi acest concurs, poţi să-ţi finanţezi ulterior filmul. E ca un credit. Durează 10 ani şi dacă nu îi dai înapoi într-o perioadă de zece ani, îţi dai filmul înapoi. Şi atunci ţi-l exploatează ei.”

Pentru a returna sumele împrumutate de Centrul Naţional al Cinematografiei, cineaştii ar trebui să facă profit cu filmul lor. Însă banii pentru campaniile de marketing sunt puţini, aşa că românii de-abia dacă află că filmul... există! Distribuitorii nu reuşesc să convingă cinematografele că producţiile vor avea public, iar cinematografele private... nu vor să rişte.

Monica Felea, specialist comunicare: „Asta fac cinematografele. Îţi iau filmul, văd cât face în primul weekend. (...) Şi dacă văd că filmul ăsta a făcut 400, 500 de spectatori, îl scot din program şi îl înlocuiesc cu altul care face 3000, 5000, 7000, 20.000! Tu investeşti ca să aduci filmul acolo. Investeşti de la partea tehnică la faptul că eşti acolo, plus promovarea, standee-urile acelea pe care le vedem prin cinema, nu sunt ieftine deloc. (...) Toate lucrurile ăstea tu le plăteşti, dar da, ai şansa ca după o săptămână să ţi le iei acasă, că nu mai ai ce să faci cu ele, că nu mai rulezi acolo. Există şi posibilitatea asta: ţi-l mai ţin o săptămână, două, dar îţi dau ore mai puţin căutate pentru programare. Pentru că la orele bune pun filme cu încasări.”

Cristina Iacob, regizor: „De problema asta m-am lovit eu, iată, cu filmul „Poveste de Dragoste”. Un film de Crăciun, o poveste de public, pentru oameni, apreciată şi afară şi în ţara noastră, care nu a ajuns să fie... chiar de Crăciun! (...) Am stat doar 4 săptămâni în cinematograf şi la ore foarte nefavorabile.”

Aşa se face ca un film abia reuşeste să sară de 20.000 de spectatori. O altă problemă este şi numărul mic de cinematografe. Situaţia este cu atât mai gravă acum cu cât, în urma tragediei din clubul „Colectiv”, s-au închis şi unele dintre cinematografele din Bucureşti în care se difuzau mai des filme româneşti - Cinema Studio, Patria sau Scala.

Cristina Iacob, regizor: „În timpul comunismului, toate oraşele aveau cinematografe. (...) Astăzi avem undeva la 90 de ecrane în toată ţara. Peste 70% sunt în mall-uri. Mai mult de jumătate sunt în Bucureşti.”

Monica Felea, specialist comunicare: „Sunt anumite oraşe mari în România în care nu ai acces cu filmul românesc. (...) Pentru mine, pe promovare, de exemplu, este foarte frustrant să am un film, să mă chinui, (...) şi să primesc mesaje din ălea pe Facebook, pe pagina filmului: Dar în Timişoara când îl vedem, cum îl vedem? Păi n-o să-l vedeţi! Cam ăsta e răspunsul. Că nu pot. Nu se poate! Nu avem unde!”

Pirateria loveşte şi ea în filmele româneşti. Cele mai multe dintre ele ajung rapid pe Internet.

Cătălin Anchidin, Specialist Comunicare Industrii Creative: „Publicul nu mai este, nu mai are obişnuinţa de a merge la cinema. Chiar dacă a crescut numărul de intrări faţă de anii trecuţi, în sălile de cinema, din păcate oamenii în continuare preferă ca un film să îl vadă pe canapea acasă, să îl downloadeze pe torenţi sau să-l vadă pe site-uri de streaming online. De cele mai multe ori ilegale.”

Situaţia este critică, iar cineaştii avertizează că, în ritmul ăsta, cu greu vor mai reuşi să-şi finanţeze producţiile viitoare. Soluţia ar trebui să vină, în primul rând, de la autorităţi.

Cristina Iacob, regizor: „Există o lege în majoritatea ţărilor europene care zice aşa: fiecare ţară îşi impune un număr de săli pentru filmele din ţara respectivă. De exemplu, să zicem că dacă un lanţ de cinematografe are 10 săli. Statul impune, CNC-ul impune, că din acele zece săli măcar două să fie pentru film românesc. Ca românul să aibă acces la ele, la ore bune, la orele la care se duc românii la film, nu cum sunt programate din păcate filmele româneşti astăzi şi anume la prânz, când toată lumea munceşte.”

Monica Felea, specialist comunicare: „Nici nu există un sprijin sau o modalitate în care să zicem că statul, aşa cum se întâmplă în alte ţări, în Polonia, în Ungaria, în care statul să vină să sprijine producţia respectivă. Asta înseamnă, nu ştiu, să scutească cinematografele de nişte taxe: luaţi film românesc şi, nu ştiu, pe filmul ăsta românesc nu mai plătiţi nişte taxe. Sau: Pentru distribuitorii de film românesc, nu mai plătiţi voi nişte taxe când trebuie să distribuiţi filmele în anumite cinematografe.”

Soarta filmului românesc stă, de fapt, în mâinile românilor. Noi decidem dacă producţiile autohtone se vor acoperi de praf prin arhive, în timp ce străinii le apreciază. Primul pas: mergeţi să vedeţi filme româneşti, la cinematograf.

Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!