„Au venit la mine, la Cotroceni, să-mi ceară să nu îi dăm uitării.” Aşa îşi începe fostul preşedinte Emil Constantinescu povestea despre foştii deţinuţi politici de pe vremea comunismului şi penitenciarul Fortul 13 Jilava. Una dintre cele mai crunte închisori comuniste a devenit Memorial şi poate fi vizitată. Astăzi a fost inaugurat şi un Centru Educaţional. Cei câţiva foşti deţinuţi care mai sunt în viaţă au dat piept cu cele mai negre momente din viaţa lor. Frigul, foamea, tortura, frica au părut din nou reale când şi-au văzut celulele în care au stat încarceraţi ani de zile.

Embed:

Octav Bjoza merge încet de-a lungul holului puşcăriei şi se opreşte la fiecare pas. Amintirile vin în valuri.

„Nu aveai voie să vorbeşti de la 5:00 dimineaţa la ora 22:00. Şi noi, domnule, parcă simţeam, aveam instincte de-a dreptul animalice. Simţeam că cineva ne pândeşte în clipa asta. De-a dreptul instincte animalice s-au dezvoltat, auzul, mirosul,” îşi aminteşte Octav Bjoza.

Deţinuţii erau pândiţi de gardieni şi, dacă nu erau în raza vizorului, erau aspru pedepsiţi. Supravegherea permanentă era doar o parte a calvarului.

Ăsta era vizor, asta era vizetă. Pe aici îţi dădea mâncarea. Şi venea cu un hârdău aici, cu un ciubăr, şi cu polonicul lua. Te uitai cu disperare, zeamă chioară, n-o căzut nici cinci boabe de fasole. Groaznic! Primăvara când se azvârleau murăturile le puneau în cazane la fiert, să le mâncăm. Pe aici ne pândeau care eram în unghiul mort, nu aveai voie să fii în unghiul mort. Trebuia să ai grijă. Nu aveai voie nici măcar un ac să deţii. 7 zile de izolare, cu mâncare la trei zile. Şi aia proastă. Da, groaznic,” adaugă Octav Bjoza.

Ion Baurceanu rătăceşte şi el pe holurile lungi de la Jilava. A fost pentru o vreme colegul de celulă al lui Octav Bjoza. Din încăpere în încăpere, ajunge şi în locul în care a fost întemniţat.

Vai de capul meu cum era, ce foame făceam, ce frig făceam, ce ne băteau, numai Dumnezeu ne-a ţinut! Dacă vrea Dumnezeu, după 65 de ani, aveam 20 de ani atunci...” spune şi Ion Baurceanu.

„Eu când am păşit în Fortul 13, înaintea mea cu câteva luni muriseră vreo trei, din lipsă de aer, îmi amintesc. Pentru că, dincolo de gratii, geamurile erau bătute în scânduri, un gen de obloane de nu intra nici lumina, nici aerul. Noi aicea nu am trăit, ci ne-am târât ca nişte râme pe sub pământ. Mustea apa din pereţi. Atunci când am intrat, pe panta de la intrare era un culoar de gardieni, în jur de 30, şi noi trebuia să trecem prin acel culoar şi eram loviţi din toate părţile. Care veţi ajunge la poartă pe picioarele voastre veţi putea spera că mai scăpaţi cu viaţă de aici,” mai spune Octav Bjoza.

În celulele Fortului 13 erau înghesuiţi uneori şi 200 de deţinuţi. Ca să încapă în spaţiile meschine, stăteau ghemuiţi. Printre ei erau şi copii. Zoe Rădulescu s-a născut în închisoare, unde a stat un an şi patru luni.

„De la un an până la un an şi patru luni am fost scoasă de la porţia de mâncare, deci o atrocitate mai mare decât asta, să nu hrăneşti un copil...” spune Zoe Rădulescu.

Deţinuţii politici au luptat ca Fortul 13 să devină Memorial şi să fie deschis publicului. Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, şi Ministerul Educaţiei i-au susţinut. Acum, Fortul 13 se vizitează, iar înăuntru, pe lângă pereţii, holurile şi încăperile încărcate de istorie, sunt şi panouri electronice cu informaţii despre penitenciarul comunist.  

Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!