DIGICULT | Maneaua la români

Data publicării:
florin salam

Sunt marginalizate de elite, batjocorite de filosofi, dar foarte apreciate de popor. Acum câțiva ani, a apărut un studiu, un barometru, un sondaj: cel mai ascultat gen muzical din România e maneaua. Un stil muzical controversat care a generat o cultură de masă, un limbaj, un stil vestimentar, un adevărat univers, o realitate.

„Manelele urmează sui generis acest curs al vieții cotidiene, noi suntem obișnuiți cu viața excepțională, ce-a mai făcut Ponta, Iohannis, cineva serios, dar viața se trăiește în cotidian, iar de partea asta nu se ocupă nimeni, se ocupă manelele!”, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.

Au pus stăpânire pe România și au ajuns obiect de studiu la Conservator. Stilul lui Florin Salam este cercetat la Universitatea de Muzică și face furori și în străinătate.

„Salam, de pildă, care este un artist genial! O să fiu înjurat de multă lume, dar îmi pare rău, este!”, spune Vintila Mihăilescu.

Nu deranjează maneaua, nici geamparaua, sunt stiluri cu ritmuri compuse și care sunt incitante, te scoală de pe scaun. Eu le-am învățat la Conservator și știu ce înseamnă!”, spune muzicianul Mădălin Voicu.

De unde vine maneaua

Dar să ne întoarcem în trecutul manelelor, ca să le înțelegem viitorul. Stilul datează de pe vremea Imperiului Otoman și a ajuns la urechea noastră odată cu dominația turcească.

Ele se cântau la curțile boierești, până acum vreun secol, câtă vreme mai erau curți boierești. Se regăsesc, în forme diferite, în tot spațiul Balcanilor”, spune Vintilă Mihăilescu.

S-au împământenit mai ales în Lunca Dunării, în Dobrogea în mod clar, ca fiind un stil oriental - maneaua și geamparaua - preluat de către lăutarii români”, detaliază Mădălin Voicu.

Puțină lume știe că, în timpul șederii sale la Istanbul, domnitorul Dimitrie Cantemir a studiat muzica otomană, a compus numeroase lucrări în stilul epocii și a scris, în limba turcă, volumul „Cartea științei muzicii”, care cuprinde un studiu aprofundat al lucrărilor otomane laice și religioase. Datorită acestei cărți, Cantemir a intrat în istoria culturală a Turciei ca fondator al muzicii laice și inventator al notelor muzicale turcești.

Maneaua a fost, timp de secole, o muzică de petrecere exclusiv instrumentală. A devenit apoi un stil care și-a adăugat la palmares și versuri și a dobândit o popularitate crescută în secolul XX.

„Chiar și Maria Tănase a cântat una sau două manele, în stilul epocii. Drept care, cei care știu această poveste spun că manelele actuale nu numai că sunt cum sunt, dar falsifică, degradează adevărata manea, care, ca orice adevărată tradiție, s-a terminat, a fost și nu mai e”, arată Vintilă Mihăilescu.

Trăim astăzi, într-o formă sau alta, un fel de degradare a ceea ce însemna, la începuturile ei, această formă de muzică, acest stil (...) de la Romica Puceanu, Gabi Luncă, unde "Șaraiman", una dintre piese, era o chestiune care ținea de un fel de haz, de șarm, de bucurie, de plăcere de a asculta”, confirmă Mădălin Voicu.

Maneaua în comunism

În comunism, maneaua a stat cuminte, pentru ca regimul dicta până și pe ce muzică să danseze românii la nunți.

„Regimul își crease propriul folclor. Tot ce vedeam la Tezaur folcloric este o muzică creată de laboratoarele comuniste, în principiu, era folclorul comunist, care mixa tractorul cu ia sau, în fine, mohorul cu tractorul”, spune Paul Breazu, jurnalist muzical.

Marile voci de muzică ușoară ridicau în slăvi „Magistrala albastră” și „Trenul galben fără cai”. În acest timp, românii se dezlănțuiau, la petreceri, pe melodiile lor de suflet. „Prințișorul”, „Cenușăreasa” ori „Se mărită Mona” răsunau la casetofoanele aduse pe sub mână din cine știe ce altă țară socialistă. Formațiile Azur și Generic au adus în prim-plan ceva nemaiauzit: sonorități balcanice și, mai ales, versuri cu care putea rezona orice inimă.

Eu, când am început, am vrut să fiu inedit! Când am început, n-am vrut să fiu ca alții! (...) Câți au vrut să fie ca Elvis? Dar n-a fost niciunul! Iar eu am zis să fac ceva ce n-a făcut nimeni!”, povestește, azi, Nelu Vlad, fondatorul formației Azur.

Manelele cu care suntem noi obișnuiți au o puternică influență sârbească. Și au venit chiar înainte de 90, mai ales prin Banat, prin ceea ce se numea, generic, muzică sârbească, (...) care, la rândul ei, făcea parte dintr-un fenomen mai larg, al turbo-folk-ului iugoslav”, explică Vintilă Mihăilescu.

Cântecele care vorbeau, fără pretenții, despre omul obișnuit au devenit un fenomen de masă. Tematica era, însă, limitată la chestiunile care țineau de partea sentimentală a vieții.

„Evident, aria tematică era îngrădită ideologic. Nu se punea problema - ce, să facă un fel de cronică a vieții cotidiene? Asta o făcea altcineva, nu putea s-o facă muzica”, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.

„Muzica asta a făcut mereu apel la anumite categorii sociale: la clasă muncitoare, la zona de periferie. Poate și pentru că vorbea pe limba lor”, spune jurnalistul Paul Breazu.

„Nimic nu-i mai ușor, ca să câștigi publicul, decât să-i oferi ceva pe înțeles!”, subliniază Nelu Vlad, fondatorul formației Azur.

„Eliberarea” manelei

Anul de grație 1989 a eliberat până și maneaua. Invazia de ritmuri noi a creat un adevărat cutremur în cariera artiștilor din vechiul val.

„Am rezistat până în 1992. În 92 piața a fost invadată de acea muzică, vorba - Dumnezeu să-l ierte! - lui Gil Dobrică, moloz! Tarabele erau pline de muzică proastă, încât nu sesizai că, ici și colo, mai e și ceva bun”, spune Nelu Vlad.

În anii 90, s-a schimbat amprenta clasică a manelei sau a geamparalei (...) Promotorul a fost un domn care se chema Dan Armeanca, care a transformat, a modificat stilul, intrând cu picioarele într-o muzică care se cânta cu țambal, cu bas "rece", cu instrumente clasice - cobză, eventual - într-o muzică hiperelectronicizată. Unde parfumul arhaic (...) s-a transformat într-un modernism grotesc”, explică Mădălin Voicu.

Maneaua pe stil nou

Maneaua pe stil nou s-a adaptat la nevoile pieței: subiectele și sonoritățile de după 1990 s-au diversificat rapid.

Apariția manelelor - să punem generic -, ca vogă, ca un tip de muzică ascultat masiv, este legată de căderea comunismului. (...) Manelele și familia manelelor au constituit un fel de cronică cotidiană a schimbărilor. Ceea ce presa, ceea ce elitele, ceea ce comunicarea „înaltă” nu prezenta, dar oamenii trăiau, a fost prezentat în manele. Într-un mod foarte popular, de fapt”, punctează Vintilă Mihăilescu.

A fost drumul ăsta obsedant între Istanbul și București, drumul rulmenților, al gecilor de piele, al lănțișoarelor de aur, oamenii au adus muzică de-acolo! Au venit cu casete, au venit cu negative la propriu: muzicienii au venit cu negative, peste care au cântat”, explică Paul Breazu.

Maneliștii anilor 90 au cântat pentru tot mai multă lume. Succesul furibund de care a început să se bucure genul a împărțit România în două tabere.

Cei care ascultă manele și cei care nu ascultă manele sunt într-un conflict social explicit. (...)

Nu e doar o simplă chestie de niște "maneliști nenorociți" care ne-au manelizat pe noi, oamenii civilizați. Să fim serioși!”, spune Vintilă Mihăilescu.

„Sunt destule resentimente, care virează destul de rapid în chestii mai rele decât asta cu a nu-ți plăcea un gen muzical. Ești liber să nu-ți placă! Dar când ajungi să-l filtrezi rasial, e nasol!”, constată Paul Breazu.

Dacă românii (...) ar fi un popor educat, selectiv și cu bun gust și cu bun simț, sigur că lăutarii care cântă manele ar fi falimentari! Dar, cum nouă ne place tot ce este grobian, ajungem să facem milionari din cei care cântă manele”, este de părere Mădălin Voicu.

Trebuie mutată puțintel această vină apocaliptică a maneliștilor care ne-au spurcat societatea, nu au făcut decât să o exprime, într-o anumită parte a ei și cu o anumită viziune a acestei părți. (...) Este o bună parte a societății românești, nu este o invenție diabolică a trei maneliști ahtiați după bani: să vedem cum îi păcălim pe proștii ăștia de români!", spune Vintilă Mihăilescu.

Versurile au deturnat maneaua

Nu muzica, inspirată de armonii vechi de secole, este cea care-a învrăjbit melomanii, ci versurile.

Mădălin Voicu: „Genul ăsta de text, Eu sunt șmecher și am bani, cumpăr pe toată lumea sau Sunt șef și am putere (...) Noi cultivăm și promovăm și încurajăm parveniții! Și neamurile proaste! (...) Ia zi, bă, o piesă despre mine, cât sunt eu de frumos, deștept și inteligent! Și clipurile care astăzi se filmează, și figurile, și mișcarea, (...) fete care își arată goliciunea, prin tot felul de figuri din grotă”.

Vintilă Mihăilescu: „Manelele asta fac, fac un fel de laudă barosanului. (...) Este un fel de elogiu al unui anumit tip de comportament de succes. Sigur, într-un registru mai... bazal. (...) A, care sunt rețetele? Aici începe lucrul mai delicat și, pentru multă lume, aici apare o parte de moralitate. Pentru că, de exemplu, sunt multe melodii despre tupeu. Deci soluția este să ai tupeu! Mă scuzați, dar cine deschide televizorul sau a deschis televizorul, în acești 25 de ani, asta a văzut: ai tupeu, ești la televizor!”

Profesioniștii manelelor

Ca orice alt domeniu, manelele își au vedetele lor. Oameni despre care și adepții genului, dar și cei care îl desconsideră spun același lucru: că sunt foarte buni.

Există 2-3-5, care sunt... care-s artiști! Artiști puternici! Nu înseamnă că au citit Heidegger. Ca să cânți bine, nu-i nevoie, neapărat. (...) Sunt câțiva care sunt creatori! Și Vali Vijelie (...) e departe de a fi un incult, un naiv, un fraier... Nu. El chiar știe ce face. Și știe al naibii de bine!”, spune Vintilă Mihăilescu.

Adrian Copilul Minune sau cum sunt alții, (...) prin profesionalismul lor, nu se mai amestecă cu toți găinarii care fac spectacol de prost gust”, arată Mădălin Voicu.

De prost gust sau cu talent, maneliștii fac spectacol... cu materialul clientului.

„Manelistul nu cântă despre el, manelistul cântă despre cel din fața lui. Cel care îl plătește, de fapt, într-un fel sau altul”, comentează Paul Breazu.

Mi-aduc aminte că era un lăutar vestit (...), Mihai Nămol se cheamă, care întreba pe la mese, când vedea pe cineva mai nou (...): Bă, ce-i cu ăsta? /Păi, e așa, are atâția ani, are trei copii... Și ăla, în două minute, îți făceau un text de te lăsa în pielea goală! Cât de insensibil ai fi, văzând cât de multe știe el despre tine - un fel de Securitate a lăutarilor, un fel de DNA... Astea sunt chestii care fac parte din meseria de lăutar!” spune Mădălin Voicu.

Chestiunile la ordinea zilei n-au scăpat vigilenței maneliștilor. Subiectul fierbinte al românilor nevoiți să muncească în alte țări n-a rămas fără ecou. „Când experiența migrației a devenit foarte vizibilă și trăită dramatic, au apărut și manelele respective”, notează Vintilă Mihăilescu.

Chiar dacă manelele au devenit un adevărat fenomen, în România, elitele le ignoră, în cel mai bun caz.

Manelist care să cânte într-un club (...) să-l numim "respectabil" încă produce o spaimă din asta înfiorătoare în multe suflete inocente, da”, spune jurnalistul Paul Breazu.

„Exact aceeași atitudine o au elitele bulgărești, ei chiar au avut un manifest, prin care au cerut interzicerea, prin lege, a șalgăi”, precizează Vintilă Mihăilescu.

Bulgarii au scris, totuși, pe lângă cărțile muzicale care studiază manelele, opt cărți de antropologie și sociologie care se ocupă de fenomen. În schimb, în România cercetarea în domeniu se rezumă la câteva studii și o lucrare de doctorat, încă nepublicată.

„Să fie foarte clar, nu mă scol dimineața cu manele! Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să iau în considerare, măcar în calitate de sociolog, un fenomen social de o asemenea amploare”, spune Vintilă Mihăilescu.

Maneaua sau personajele din zona asta sunt doar carne pentru tabloide. //...// Sunt niște artiști, sunt muzicieni, merită ce merită și Inna sau Cristi Minculescu. (...)Sunt la fel de multe piese bune în zona asta de manea ca în orice alt gen muzical”, consideră Paul Breazu.

„Lucrurile sunt mult mai nuanțate și mai complexe decât aceste mici stereotipuri de care ne agățăm ca să ne fie nouă bine, în ultimă instanță: Eu sunt deștept pentru că nu ascult manele! Nu-i suficient. Chiar trebuie să faci demonstrația de ce ești deștept. Asta-i mai complicat”, este de părere Vintilă Mihăilescu.

În timp ce specialiştii despica firul in patru, textierii de manele continuă să vorbească despre societatea noastră, așa cum este ea, cu șmecheri, barosani, mulți bani, dușmani, fudulie, tupeu și iubire neîmpărtășită.

„Povestea asta cu manelizarea societății românești este de-a dreptul ridicolă! Chiar dacă-i punem cap la cap pe toți maneliștii din țară, la toate nivelele, ajungem la cât? La 2.000, la 3.000. Atunci aș da o plată pe viață celor 3.000 de persoane care au reușit să transforme o societate de 20 de milioane, înseamnă că sunt geniali, că sunt extraordinari! Nu cumva societatea era manelizată, iar manelele n-au făcut decât să exprime ceea ce societatea - sau o bună parte a societății - dorea să audă?” se întreabă Vintilă Mihăilescu.

Câteva concluzii

Manelele nu sunt o invenție românească, așa cum, mai cred, încă, unii „patrioți”. N-am născocit noi nici micii, nici sarmalele. Toate aceste creații, preluate cu entuziasm în spațiul mioritic, sunt de sorginte turcească. Manelele datează de pe vremea Imperiului Otoman și au ajuns la urechile românilor odată cu dominația turcească.

Pe pământuri românești, maneaua a fost, secole întregi, o muzică de petrecere exclusiv instrumentală. Apoi, stilul și-a adăugat în palmares și versuri. A dobândit o popularitate crescută și, în secolul XX, s-a bucurat de trecere și în rândul marilor artiști.

În anii 80, muzica de petrecere „oficială” nu mai era o chestiune care să țină de inspirația artistului ori de alegerile sărbătoritului: regimul comunist dicta până și cum trebuie să sune folclorul. Dar românii dansau, la petreceri, pe alte melodii. Prințișorul, Cenușăreasa ori Se mărită Mona răsunau la casetofoanele aduse pe sub mână din cine știe ce altă țară sovietică. Formațiile Azur și Generic aduceau în prim-plan ceva nemaiauzit: sonorități balcanice și, mai ales, versuri cu care putea rezona orice ascultător.

Anul 1990 a schimbat viețile românilor la toate capitolele. Muzica nu putea rămâne pe dinafară. Invazia de ritmuri noi a creat un adevărat cutremur în cariera artiștilor din vechiul val. Maneaua pe stil nou s-a adaptat la nevoile pieței: subiectele și sonoritățile de după 1990 s-au diversificat rapid. Succesul furibund de care a început să se bucure genul a împărțit România în două tabere. Nu muzica, inspirată de armonii vechi de secole, este cea care încinge spiritele: versurile manelei moderne sunt cele care generează mari nemulțumiri. Dușmani, bani, femei, lux, petreceri, o viață de huzur. Sunt subiectele predilecte ale manelei din zilele noastre.

Pro sau contra manele, un lucru este clar: nu le poți ignora la nesfârșit. Stil adorat de unii și detestat de alții, veșnic subiect de dezbatere, maneaua își trăiește, de mai bine de 20 de ani, epoca de glorie. Dincolo de orice, maneliștii pot fi siguri de ceva: continuă să aibă succes.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri