Deşi apare rar la televizor, Tudor Gheorghe are săli pline la fiecare concert. A cântat prin toată țara, a cunoscut mii de oameni, are mii de întâmplări de povestit. Despre ce mai înseamnă România civilizată astăzi artistul vorbește într-un interviu în exclusivitate la Bonton.

Embed:

Cei șapte ani de acasă:

Eu am trăit într-o comunitate de oameni normali, nişte ţărani nepervertiţi încă la dulcegăriile şi prostul-gust al citadinului, într-un sat de pe malul Jiului, un sat în care rafinamentul estetic, dacă vrei să fiu foarte deştept, se poate vedea din ţesăturile femeilor. La mine în sat nu exista la cămăşile de bărbaţi culoare, se lucra alb pe alb. Toate dantelele, toate şabacele astea frumoase făcute pe pieptul bărbaţilor, fie că erau trandafiri, fie că erau diverse motive florale, sau geometrice, toate erau alb pe alb. Asta denotă deja un rafinament.

Am fost crescut cu respectul faţă de oameni şi frica faţă de Dumnezeu. Pare ciudat că de Dumnezeu nu trebuie să-ţi fie frică... noi aşa am fost educaţi. Şi-acuma când intru într-o sală de spectacole, indiferent unde sunt, într-o casă de cultură, într-un teatru, de la uşă şi până la directorul teatrului eu mă întâlnesc cu femei şi le zic „sărut-mâna” şi salut eu întâi pe toată lumea, n-aştept să fiu salutat. Abia acum îmi primesc roadele, bunei mele creşteri din copilărie; pentru că în sat la mine nu mai e cazul să salut pe nimeni, mă salută ei pe mine.

Satul meu a cunoscut beneficiile industrializării socialiste, a cunoscut cooperativizarea agricolă, ţăranii mei care nu ştiau ce înseamnă să-ţi laşi poartă închisă au început să-şi pună lacăte la porţi, la uşi, a început să se fure, au început să fure din bunul colectiv că ziceau că nu e al lor (ei aşa ştiau), degeaba li se explica „nu furaţi de la stat, de la voi furaţi”, pământul nu mai era al lor, roadele nu mai erau ale lor. De aici până la lipsa memoriei drumului, lipsa potecii către biserică, deja a început să nu mai fie cea adevărată, copiii nu mai sunt duşi să se îngrijească, horele satului nu mai există, costumele populare nu mai sunt...

Nu sunt absurd, nu-mi doresc să păstrăm rânduiala satului de odinioară, nu! Eu fac parte din categoria acelor indivizi care, umblând prin toată România, mi-ar face o mare plăcere, de pildă, să mă duc într-un sat, să bat într-o poartă, să mă recunoască ţăranul respectiv, să mă întrebe: „Domnul Tudor, poftiţi!” să mă bage la el în sufragerie, să mă întrebe întâi: „vă deranjează aerul condiţionat?” eu să zic da sau nu, şi „vă pot servi cu un pahar cu dulceaţă sau cu un pahar de pălincă?”, orice mi-ar da, şi un pahar de apă cu gheaţă sau fără gheaţă... Eu asta îmi doresc: civilizaţie în lumea rurală, dar fără să se uite tradiţia, obiceiurile, ordinea morală în care trăiau ei.

Modelul de bună-cuviință:

Unul dintre modelele mele a fost Romulus Vulpescu, de exemplu. Eu am avut şi norocul, şansa extraordinară la 23-24 de ani, când am făcut primul spectacol care se chema „Menestrel la curţile dorului”, să fiu luat în braţe de tagma poeţilor.

Şi eu am fost contemporan cu marea poezie românească. Se tot vorbea la un moment dat, se făcuse chiar o isterie în care spunea: „deşertul cultural în care am trăit”, pe dracu! Pe dracu! Eu am fost contemporan cu cele mai înalte spirite ale vremilor ălora. Eu am fost nu numai contemporan, ci şi prieten cu Nichita Stănescu, cu Ion Alexandru, cu Romulus Vulpescu, cu Adrian Păunescu, cu cine vrei... cu toţi ăştia făceam seri înnebunitoare, cu Fănuş Neagu, cu Mircea Micu. Una e să stai o noapte întreagă între oamenii ăştia şi să taci numai... şi să asculţi. De-aia spun, mă întreabă mereu: „credeţi că va mai apărea? de ce nu cântaţi poezia contemporană?” Nu! pentru mine poezia s-a încheiat cu Adrian Păunescu, ultimul în viaţă cu care am fost într-o relaţie specială.

România necivilizată:

Vrbesc ca unul care a bântuit şi bântuie prin toată ţară asta şi intru în contact direct cu tot felul de oameni: rar, rar mai găseşti oameni dedicaţi bucuriei de a se simţi români. Ni s-a inoculat această idee, cu cât eşti mai departe de tradiţie, de frumuseţea ţării tale, de istoria neamului tău, cu atât eşti mai naţionalist şi asta nu dă bine. Trebuie să fim europeni, să renunţăm...

Pe mine mă vezi foarte rar la televiziune, chiar foarte rar, pentru că nu găsesc emisiuni la care să mă pot manifesta. Aici am venit pentru că mi s-a părut că avem un dialog civilizat despre un lucru normal. Dar încolo nu mă văd nicăieri.

România civilizată:

Cred foarte tare că în această perioadă de marasm, de debusolare, de imbecilizare zace, dospeşte o generaţie extraordinară. Mă rog Domnului şi cred în ce spun acum: noi suntem o ţară cu un potenţial creator fabulos. Suntem o ţară puternică din punct de vedere spiritual, nu ne-au distrus, nu ne-au terminat. Şi eu cred că această generaţie va trebui să ducă un ciclu mai departe. Sunt mândru de perioada pre-paşoptistă, de acei tineri care au făcut studiile la Paris, la Viena, la Berlin. Au venit în ţară (cu spijinul masoneriei, cum or fi veni, nu mă interesează) au făcut o ţară, România; sunt mândru de perioada interbelică, din punct de vedere spiritual a atins apogeul gândirii româneşti.

În jurul lui Nae Ionescu, deci numai în spaţiul ăsta al zbaterilor de idei gândeşte-te că s-au adunat alde Vulcănescu, Cioran, Ţuţea, Noica... Îţi dai seama ce minţi erau acolo? Sebastian şi mulţi mulţi alţi. Gândeşte-te ce a însemnat proza sau poezia românească din perioada interbelică: de la Sadoveanu la Rebreanu, de la Cezar Petrescu la Camil Petrescu. De poezie nu mai vorbim: de la Arghezi la Barbu, de la Vinea la Pillat, de la Topârceanu la Otilia Cazimir, la Minulescu. Fabulos! În artele plastice gândeşte-te că era un Ţuculescu, gândeşte-te că în muzică era un Enescu şi un Brâncuşi în artele plastice, uite ce potenţial a avut în această perioadă România. Imaginează-ţi că n-ar fi trecut peste noi tăvălugul falsului comunism şi că aceşti oameni ar fi crescut generaţii întregi de tineri, unde ar fi fost România azi? Nu trebuie condamnat nimic, asta este istoria şi noi nu trebuie să ne lăsăm călcaţi în picioare. Un popor căruia îi iei educaţia, îi iei sănătatea, îi iei încrederea în istoria lui e mai uşor manevrabil.

Întâmplări nepoliticoase:

Într-un autobuz din Bucureştiul aglomerat al anilor '80 şi nu ştiu cât, o doamnă elegantă, poate venită din altă vreme, îmbrăcată pe tonuri de maro, deosebit de graţioasă, subţirică şi bătrână, cu ochelari rotunzi, cu mănuşi albe, era în mitocănia înconjurătoare... era chiar din altă lume. Şi, agresată fizic de un mârlan care lucra la metrou sau nu ştiu unde lucra, cu tricoul pe el transpirat şi cu o plasă cu nişte bere-n mâna, se-mpinge peste femeia asta în troleibuz. Ea s-a uitat la el şi el a zis: „Vă caută moartea pe acasă şi umblaţi aşa... Te mai şi rujezi!” Doamna în vârstă era foarte cochetă, s-a uitat la el cu multă candoare şi înţelepciune şi iertare şi i-a spus: „Ce e, domnul meu? Nu vă place bătrâneţea? Poate va ajută Dumnezeu şi nu o apucaţi!”

O doamnă se recunoaște după...

Nu poţi să fii doamnă, doamnă te naşti. Există ţărănci cu o graţie interioară, cu un fel de a se purta, de-a se uita, de a se mişca, de ai senzaţia că au făcut studii speciale. Există false cuconeturi care, orice-ar face, tot ţațe rămân, mie asta îmi sugerează.

Lumea ideală:

Nu cred într-o lume ideală, aşa cum nu cred în lucrurile perfecte puse unul lângă altul care să dea o chestie genială. Ca să iasă în valoare lucurile adevărate trebuie să fie şi lucruri mai puţin plăcute. Nu ţi-ai da seama de rafinamentul unei doamne - sau de rafinamentul unui domn - dacă n-ar fi în jurul lui şi mârlani.

Am învățat că...

Profesoara mea de actorie, Eugenia Popovici, m-a învăţat cel mai important lucru: să mă bucur de lucrurile mici, zilnic să-mi găsesc bucurie în lucrurile mărunte; nu visa la lucruri mari, că dacă nu le poţi realiza te debusolezi şi ai toate şansele să-ţi pierzi cărarea. Dacă înveţi de mic, de tânăr, să te bucuri de tot ce e în jur, de tot ce îţi place; să te bucuri când ieşi din curte să vezi că uite a mai răsărit o floare aici, să te bucuri că ăştia au spălat geamul ieri, să te bucuri că s-a strâns gunoiul la rigolă, să te bucuri - ăsta este cel mai important lucru!

Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!