Copilăria lui Dan C. Mihăilescu, între complexe, lipsuri și viață de mahala

Data publicării:
Dan C mihailescu captura-1

Un critic cu greutate, o copilărie marcată de absenţa tatălui, de complexe sau de lipsa banilor. Această este, pe scurt, povestea nespusă până acum a lui Dan C. Mihăilescu.

„Eram un copil obsedat de sărăcie, de obezitate, de bâlbâială, de acnee, de faptul că n-am avut tată. (Ai mei au divorţat când eu eram de 3-4 ani). Pe urmă, maică-mea - ca să nu se spună că am o mamă târfă, cu zeci de ibovnici, s-a măritat. S-a recăsătorit. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Şi fiecare dintre taţii ăştia, care au stat între 3 luni şi 2 ani, mă duşmănea. "Că maică-ta te pupă în fund, c-o să ajungă un derbedeu, un golan, că nu vezi la el că e înconjurat de hoţi, de pungaşi?" Mă jucăm cu ţiganii pe câmpul de la butoaie, fiind bursuc, mă puneau băieţii în poartă, că umpleam poartă bine. Eram bâlbâit, eram speriat şi complexat, crescut numai de mamă, de mătuşi, de bunici, eram sentimentaloid, plângeam repede”, dezvăluie criticul literar.

Aşa cum se întâmplă şi cu unele personaje din romane, puştiul Dan C. Mihăilescu s-a refugiat în artă. Literatura avea să-i devină, în scurt timp, cel mai bun prieten.

„Pe măsură ce mă bâlbâiam mai tare, d-aia voiam să spun poezii! La 4 ani, din cât mă bâlbâiam mai rău şi mă sufocam de emoţii, am vrut să apar pe scenă şi să spun poemul "Tăticul meu". Care era, în final, Gheorghe Gheorghiu-Dej! Cert este faptul că într-a-ntâia şi a doua, învăţătoarea, capacitată de multe borcane de dulceaţă şi şerbet pe care i le dădea mită bunică-mea, a decis să mă vindece de bâlbâială punându-mă să spun basme. Citeam în delir de la 4 ani, bunică-miu, parşiv, ca să mă facă să citesc, mi-a spus: "Tu îmi citeşti din Scânteia, câte un editorial, şi eu îţi spun basme. După aceea, în liceu, din cât voiam să stau mai tăcut, mai retras, să mă bag în bibliotecă, d-aia eram mereu cu gazetele de perete, cu poezii, d-aia voiam să fac formaţie de rock, Grup 39, a liceului 39. Am vrut să fiu actor, am şi fost! Eram printr-a noua, la Buşteni, am luat o menţiune pentru că l-am imitat pe Toma Caragiu, spunând despre un balet la radio”, a mai povestit scriitorul.

Viața de mahala

Este de ani buni în centrul atenţiei în calitatea sa de critic literar, însă Dan C. Mihăilescu ştie mai bine ca oricine cum e viaţa la margine. A copilărit la periferia Capitalei.

„Trăiam la mahala, undeva pe şoseaua Giurgiului, departe, înspre Ferentari, vecin cu nişte ţigani care se băteau şi noaptea auzeam cum bate capul Tudoriţei în zid, bătut de soţul ei, care venea cam din 4 în 4 luni de la închisoare - stătea 2 săptămâni, fura ceva şi pleca din nou. Distanţele erau mici, de la o casă la altă, ne tăiam reciproc găinile, porcii, se striga lumea peste gard: "Coană Victorie, n-ai nişte ulei, să-mi dai şi mie? Danca, dă-mi şi mie nişte ceapă! N-am, fă, ceapă, unde e bărbată-tu? S-a-mbătat din nou! Ha, ha, ha!" Adulter, tot felul de lupte, ţigănie, familii... Cişmeaua era la vreo 100 de metri de casă, wc-ul - la vreo 10 metri... Am stat cu maică-mea în pat până pe la 14 ani, ne spălăm în lighean, şobolanii erau atât de mari, bunică-miu - vânător - îi împuşca pe zăpadă, se roteau şi lăsau dâre de sânge. Deci era o viaţă de infracţionalitate suavă, dulce, în care se tăiau între ei băieţii seara, nu ştiai care, când apare fără o ureche, cu nasul rupt, cine cu cine se mărită a şasea oară”, îşi mai aminteşte acesta.

Puţină lume ştie că Dan C. Mihăilescu are un trecut "infracţional".

„Pe la vreo 10 ani, m-a pus un tip să ţin de şase, când el fura antene de la Dacii, din parcare. Am venit acasă suav şi i-am spus maică-mii "Uite, azi am fost cu Vasile şi am stat de şase..." "Ce-ai făcut?!" "Am ţinut de şase!" Nici nu ştiam ce-i aia... "Dar ce făcea el?" "Lua antene şi le vinde cu 20 de lei". Nenorocire, rupere, bătut mâini cu vătraiul”, a mai spus Dan C. Mihăilescu.

Copilul de altădată a fost un adevărat ghem de contradicţii.

„M-au hiperalintat - bunica, mătuşa - cu dulciuri, cu prăjituri, cu baclavale, m-au îndopat înfiorător, n-am putut să fac sport deloc, cum am dat să fac judo, "Vai de mine, îşi rupe copilul spinarea!"; cum am vrut să fac box, "Vai, să nu te prind la uşa mea cu nasul umflat!"; cum m-am dus la patinaj, "O să-ţi rupi picioarele!"; cum jucam fotbal, "O să te dărâme golanii!" Şi, până la urmă, n-am sărit nici coarda şi am început să joc şah. La 16 ani am vrut să dau la Teologie, voiam să fac yoga, să stau toată ziua în poziţia lotus, toate nebuniile au trecut înăuntrul meu. Inclusiv literatura răului: la 15-16 ani eram îmbibat de Baudelaire, de Verlaine, de Rimbaud, visam să înec în scuipat, în salivă, toată lumea. Gargantua, Rabelais, să stau pe Notre Dame şi să urinez pe tot Parisul. Urîciuni, rău, boli, bube, putregaiuri”, mai mărturiseşte scriitorul.

Dan C. Mihăilescu: Asta a fost o tristeţe a mea - că n-am avut niciun fel de educaţie

Dintre membrii familiei, unul anume a marcat copilăria lui Dan C. Mihăilescu.

„Iubitul meu a fost bunicul din partea mamei, care niciodată n-am să aflu dacă era arman, grecotei sau caţaon (machedon care a trădat pentru greci). În mama şi în mine, este un neam de hoţi de cai, care furau caii din Bulgaria şi, cu mâinile pe coamele a doi cai, traversau Dunărea până la noi, la Călăraşi, comuna Modelu, pe malul Borcei, unde erau nişte peşti - somni - legendari, care mâncau nou născuţii! Era un om foarte bun, un bon viveur, căruia îi plăcea viaţa, munca, mâncarea, era vânător pătimaş, el m-a dus la sitar, la răpitoare, la mistreţ, la rațe sălbatice, la gâşte, el m-a învăţat ce-nseamnă câinele când stă în arret. Tot farmecul natural, de carnalitate şi de trăire intensă, fizică, mi l-a dat el. De la el am bucuria de a fi”, a mai afirmat Dan C. Mihăilescu.

Dar şi celălalt bunic şi-a pus amprenta asupra caracterului său.

Chiar dacă, astăzi, face parte din „lumea bună" a culturii, Dan C. Mihăilescu regretă, încă, minusurile din copilărie.

„Asta a fost o tristeţe a mea - şi a rămas şi acum -, că n-am avut niciun fel de educaţie (în afară de educaţia esenţială, cea de bun simt): n-am avut educaţie financiară, educaţie vestimentară, artistică, arhitectonică... educaţie gastronomică. Totul a fost făcut ca la mahala, mult, în dezordine. Nu-i reproşez nimic mamei mele, o persoană cu care am avut un comerţ foarte complicat: pe cât m-a adorat, pe cât am adorat-o - era şi tipul de mamă posesivă, care nu concepea că pot să am prietene, iubiri, înşelări, că mă voi însura, într-o zi. Am o amintire uşor încercănată pe linie maternă, da”, a recunoscut criticul.

Copilăria îşi are, de obicei, dramele specifice, dar şi marile bucurii.

„Bucuriile mari să ştiţi că n-au fost mari, au fost bucurii mici. Multe. Ea, cartea, a fost aliatul, bucuria, pansamentul, compensația la toate handicapurile şi complexele mele. Am învăţat la 3-4 ani să citesc, visul meu era să am biblioteca mea. Şi n-o aveam! Atât de mult am plâns, încât maică-mea, în camera noastră de 2 metri, mi-a dat vitrina de la şifonier! Era atâtica, mi-a pus, una lângă altă, traista cu poveşti. Erau nişte cărticele de 15/10, de câte 20 de pagini, Ispirescu, Andersen, lucruri de acest gen. Bucuriile mele au fost de ordin senzorial. Plecările la vânătoare şi pescuit, umblatul pe mirişti, ore şi ore întregi, hăitaşii care veneau după iepuri, mistreți şi lupi. Tot ceea ce ţine de bucuria simţurilor mi-a rămas. A, sau focul! Soba! Copilăria mea a fost dictată de sobă, stăteam minute în şir, deschideam halucinat uşiţa la sobă, aveam un scăunel mic şi stăteam precum Gânditorul de la Hamangia”, mai povesteşte scriitorul.

Umilinţa înfiorătoare: să vrei să spui "Te iubesc" şi să spui "Te iu-iu...", să nu poţi să termini

Crescut de mamă, bunici şi mătuşi, micul Dan a devenit, devreme, un fin cunoscător al psihologiei feminine, însă relaţia cu şcoala a fost complicată.

„Eram livrat, trup şi suflet, literaturii, limbilor străine, istoriei, georgrafiei, şi am avut o duşmănie feroce, un dispreţ înfiorător şi necazuri cu toptanul, din partea ştiinţelor exacte. Am fost un şcolar cuminte, la locul meu, n-am supărat pe nimeni, n-am avut niciodată notă la purtare mai mică. Decât într-a zecea, când m-am îndrăgostit halucinant, zăpăcitor, am avut vreo 50 de absenţe într-un trimestru - mergeam la film, în fiecare luni, şi prin parc. M-am vindecat, pentru că am avut o umilinţă înfiorătoare în parc: să vrei să spui "Te iubesc" şi să spui "Te iu-iu...", să nu poţi să termini”, îşi mai aminteşte Dan C. Mihăilescu.

Nimic vesel în dezamăgirile amoroase. Dar adolescenţa a avut şi partea ei de distracţie nebună.

„Distracţiile au început cam de prin 65, 66, de când Dan al lu' tanti Lia, de pe stradă, care era fiu de mahări, m-a dus pentru prima dată, la 15 ani, la Snagov! Apăruseră sticlele de Pepsi brobonate, crenvușteii... Era după Congresul al IX-lea. Am intrat în UTC pe ritm de Chuck Berry, "Rock around the clock". Dansam, cu o patimă nebună, dansam. Şi-acum mă mai văd dansând fie solo-ul de baterie al lui John Bonham din Moby Dick, Led Zeppelin II, fie Eric Clapton, "Sunshine of Your Love". Trăiam intens, ne-am îmbătat înfiorător cu lichior, triplu sec, nu ştiam ce-i aia. Fumam, de la 11 ani, ţigări Amiral, în wc-ul de la şcoală, ca tot băiatul care se respectă”, a mai dezvăluit criticul.

Din vremurile de demult, Dan C. Mihăilescu regretă doar... „imaginea mea de pe la 7 ani, până pe la 14, în care, matematic, la toate Sâmbetele Morţilor, eram în Cimitirul Bellu (marea mea dragoste din oraşul asta) şi unde, fiind curăţel, spălăţel, bucălat şi bâlbâit, toate doamnele îmi dădeau colivă. Mă adorau, că mă bâlbâiam la "bogdaproste!", spuneam "bb-bo-bb-bo-bb-bo..."”, a mai spus scriitorul.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri