Contagiunea Brexit, momentan sub aşteptări. Trei cazuri interesante

Data publicării:
PARLAMENT UE

„Decizia poporului britanic a fost într-adevăr un act de curaj – curajul unor oameni care îmbrăţişează libertatea. (...) Uniunea Europeană a devenit o închisoare. (...) Chemările la organizarea de referendumuri răsună de-a lungul Continentului. Eu însumi i-am sugerat domnului Hollande ca o asemenea consultare publică să aibă loc şi în Franţa. Nu a eşuat în a mă dezamăgi. Destinul Uniunii Europene seamănă tot mai mult cu destinul Uniunii Sovietice, care a murit din cauza propriilor sale contradicţii. Primăvara Popoarelor este acum inevitabilă! Singura întrebare care a mai rămas este dacă Europa este pregătită să se debaraseze ea însăşi de iluziile sale, sau dacă întoarcerea la raţiunie va fi însoţită de suferinţă. În ceea ce mă priveşte, am luat o decizie cu multă vreme în urmă: Aleg Franţa. Aleg naţiunile suverane. Aleg libertatea”.

Dincolo de orice, aceste rânduri, parte a unui mai amplu articol de opinie publicat în New York Times, degajă un optimism debordant cu privire la perspectivele deschise de Brexit mişcărilor radicale de pe cuprinsul Europei.

Autoarea, nimeni alta decât Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional, îşi lasă entuziasmul la vedere încă din titlu: „După Brexit, Primăvara Poparelor este Inevitabilă”.
Marine Le Pen este o admiratoare a lui Putin, se arată perfect de acord cu anexarea Crimeei de către Rusia şi conduce o formaţiune de extremă-dreapta „atinsă” de aroma rublelor (acesta din urmă, un fenomen larg răspândit în zona partidelor extremiste de pe continent ).
Cum în articolul semnat în NYT nu vine neapărat cu ceva nou, Le Pen a avut, probabil, intenţia de a consolida atmosfera de euforie a adepţilor Brexit, Frexit, Nexit, Grexit, etc., de a întări poziţiile exprimate de ea însăşi anterior şi de a lansa un semnal cu aer programatic tuturor mişcărilor care pregătesc implozia ordinii liberale în Europa.
Cert este că în paralel cu ridicarea unei „noi Europe”, prin ruinarea celei prezente, Marine Le Pen se pregăteşte de naşterea unei „noi Franţe”, prin demolarea celei de azi.
Pentru asta, va trebui să câştige prezidenţialele de anul viitor. Şi, implicit, să meargă înainte cu discursul ei în alb şi negru, cu împărţirea lumii în duşmani de moarte şi prieteni de pahar.
Dar în ce măsură vor avansa lucrurile în sensul imaginat de Le Pen, mai ales după Brexit?
Aparent, votul în favoarea ieşirii Marii Britanii din UE are toate şansele să confere maximum de forţă curentului extremist. De altfel, majoritatea analizelor serioase anticipau potenţialul Brexitului în acest sens.
În schimb, orientând privirea şi după detalii, se pare că s-ar găsi o variabilă capabilă să ţină în şah ecuaţia pregătită de lideri precum Marine Le Pen.

Nu putem şti dacă va funcţiona, dar nici nu poate fi ignorată. Iar despre asta am scris pe larg AICI.

Arătam, în esenţă, că „toată teoria ar putea fi dată peste cap dacă procesul de implementare a Brexitului va părea, în cele din urmă, opera unor amatori, dacă, în acelaşi timp, va deveni limpede că între ceea ce tabăra Leave le-a promis oamenilor şi ceea ce efectiv le va putea livra vor apărea discrepanţe serioase. Din punctul meu de vedere - bazându-mă, cum spuneam, pe faptul că acest Brexit este în primul rând o întâlnire cu Necunoscutul, ca şi pe faptul că promisiunile unora ca Boris Johnson şi Nigel Farage au fost din start lipsite de acoperire - nu ar fi imposibil ca acele condiţii de posibilitate pentru un Brexit inspiraţional să nu fie îndeplinite”.

Am făcut introducerea de mai sus întrucât de joi 23 iunie, ziua votului pro-Brexit, şi până marţi, 28 iunie, deci în mai puţin de o săptămână, s-au succedat trei evenimente interesante.

SPANIA - 26 IUNIE

Duminică au avut loc alegeri parlamentare pe tot cuprinsul acestei ţări.
La Madrid, în celelalte capitale europene, ca şi la Washington toţi ochii erau aţintiţi asupra modului în care va ieşi din acest scrutin Podemos, o formaţiune-soră, în multe idei şi iniţiative, cu Frontul Naţional al lui Marine Le Pen, de exemplu. La precedentul scrutin, ţinut în decembrie 2015, Podemos a terminat pe locul trei, după popularii premierului Rajoy şi după socialişti.
Între timp, pronosticul urcase, temerea majoră (care iniţial a primit confirmări chiar la exit-poll-uri) era că Podemos va deveni a doua forţă parlamentară a Spaniei, urmând să depăşească PSOE şi apropiindu-se de PP.
Teoretic, vântul Brexit bătea şi el în pânzele Podemos, deci şansele chiar păreau generoase.
Realitatea, însă, a aşezat lucrurile cu totul altfel.
Podemos a terminat al treilea, la o diferenţă de 14 mandate faţă de locul doi, PSOE. Nu doar că Podemos, care a participat la urne în coaliţie cu alte formaţiuni, nu a punctat istoric în 26 iunie, la patru zile după Brexit, ci a şi pierdut peste un milion de voturi

OLANDA - 28 IUNIE

Cetăţenii olandezi merită şi ei un referendum. Partidul Libertăţii cere, prin urmare, un referendum pe Nexit, un exit olandez din UE. Poporul olandez ar trebui să aibă ocazia de a decide, cât mai curând posibil, asupra statutului Olandei de membru al Uniunii Europene”. Cu aceste cuvinte, rostite vineri 24 iunie, deci în ziua aflării rezultatului referendumului din Marea Britanie, Geert Wilders, liderul Partidului Libertăţii, a mers mai departe.

Încotro? În Parlament, unde marţi 28 iunie extremiştii de la Haga au avut o surpriză de zile mari: moţiunea depusă în Legislativ de formaţiunea anti-europeană condusă de Wilders a fost respinsă cu o majoritate ce nu lasă loc de comentarii: din 150, doar 14 parlamentari au votat pentru.

MAREA BRITANIE - 28 IUNIE

Din ziua în care rezultatele oficiale au indicat victoria taberei Leave, împotriva liderului Partidului Laburist, Jeremy Corbyn, s-au îndreptat critici peste critici.

Ele au fost lansate de parlamentarii din propria formaţiune şi, în ciuda eforturilor lui Corbyn de a diminua acest curent, totul a culminat cu supunerea la vot a unei moţiuni de neîncredere. Un pas prin care aleşii laburişti i-au cerut preşedintelui lor demisia din funcţie şi care a trecut la vot cu un scor covârşitor: 172 la 40.
Lui Corbyn, care în ciuda presiunilor refuză să demisioneze, i se reproşează slaba implicare în campania de convingere a electoratului laburist să se pronunţe împotriva Brexitului.
Însă lipsa de apetit în acest sens a liderului laburist nu este neapărat lipsită de explicaţii.

În vârstă de 67 de ani şi devenit preşedinte al Partidului Laburist în 2015, Jeremy Corbyn este binecunoscut pentru orientarea sa anti-SUA, anti-UE, anti-NATO, anti-liberală.
S-a declarat prieten al Hamas și Hezbollah, militează pentru ieşirea Marii Britanii din NATO, îşi doreşte naționalizarea căilor ferate și a utilităților, ar scoate sectorul privat din sfera serviciilor publice
Iată cum îl descria profesorul Tom Gallagher, într-un articol din noiembrie anul trecut: „Dar tacticile crude și obiectivele fundamentaliste ale grupărilor islamiste din Orientul Mijlociu și ale celor marxiste din America Latină nu erau o problemă pentru Corbyn (un ateu). Ele au înlocuit clasa muncitoare albă din statele emisferei nordice, devenind un fel de avangardă a unei rezistențe împotriva caracatiței capitalismului global situată pe Wall Street și Casa Albă.
În 1984, la puțin timp după ce Armata Republicană Irlandeză (IRA) a încercat să o asasineze pe Margaret Thatcher și pe restul miniștrilor săi la o conferință a Partidului Conservator, Corbyn l-a invitat pe Gerry Adams (la acel moment considerat a fi liderul IRA) să îi fie oaspete în parlament. A apărut de nenumărate ori alături de militanți palestinieni care apărau acţiuni militare întreprinse deopotrivă împotriva soldaților și civililor israelieni. A descris uciderea lui Osama Bin Laden de către trupele americane drept o conspiraţie, dar și o tragedie comparabilă chiar cu evenimentele de la 11 septembrie. Luna trecută, pus în fața unor dovezi fotografice potrivit cărora ar fi apărut pe o platformă alături de un radical din Orientul Mijlociu care ar fi tolerat uciderea militarilor britanici, Corbyn a spus simplu că nu își amintește de așa ceva”. 

Ca o concluzie de etapă...

Alegerile din Spania, moţiunea din Parlamentul Olandei, tulburările din Partidul Laburist britanic nu au substanţa necesară să calmeze, doar ele, pesimismul alimentat de Brexit cu privire la soarta Europei.

Totuşi, această succesiune de secvenţe, produsă la atât de scurt timp după lovitura istorică dată UE prin intermediul Brexit, merită atenţia.
Cel puţin la prima vedere, are neaşteptatul dar de a răscoli teorii care păreau a fi, după toate regulile, bine fundamentate. 

Înainte de Brexit, teama larg împărtăşită era că forţele extremiste din Europa vor primi practic o doză generoasă de steroizi. Or, cele trei episoade invită la o perspectivă nouă asupra unui subiect care nu mai părea să aibă secrete.

Partenerii noștri