Venirea în fruntea României, la 10 Mai 1866, a prințului german Carol de Hohenzollern Sigmaringen a fost urmarea unor eforturi îndelungate ale liderilor români. În 1857, divanurile ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi au aşezat revendicarea numită "prinț străin" pe aceeași listă cu însăşi Unirea principatelor. Elitele politice înţelegeau că singura şansă ca românii să se facă auziţi, în ciuda suzeranităţii otomane şi a dominaţiei ruseşti, era ca ei să aibă un domnitor cu un rang mai înalt decât al bietelor ţări dunărene. Marile Puteri au refuzat în 1858 şi Unirea, şi prinţul străin. Dar, în mai puţin de 10 ani, conducătorii români le-au obţinut pe amândouă, prin aşa-numita politică a faptului împlinit. Ştiau ce voiau, au acţionat rapid, iar Europa a acceptat rezultatul.

Embed:

 

La 8 mai 1866, pe puntea vaporului care cobora de la Belgrad spre gurile Dunării se afla un tânăr de 27 de ani, cu ochelari de împrumut, posesor al unui paşaport elveţian, sub numele de Karl Hettingen. La vama habsburgică, declarase că se îndreaptă cu afaceri spre Odessa. Cu totul surprinzător, omul a coborât la Turnu Severin, primul oraş românesc de pe traseul Dunării. Era Carol de Hohenzollern, viitorul rege al României. Călătorise incognito din cauza războiului între Prusia natală şi Austro-Ungaria. Peste două zile, bucureştenii îi vor celebra intrarea în Capitală.

Oamenii politici care deciseseră în ianuarie 1859 că domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, trebuie ales conducător și în Țara Românească, au hotărât peste şapte ani, în februarie 1866, înlăturarea lui.

Alin Ciupală: „Aducerea unui principe străin avea mai multe avantaje. În primul rând, în felul acesta, se evita confruntarea dintre mai multe facţiuni boiereşti locale pentru domnie. În al doilea rând aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare undeva în Europa putea să reprezinte şi o atenţie mai mare a Puterilor respective asupra Principatelor”.

Înalta Poartă, care acceptase cu greu Unirea, şi doar pe timpul domniei lui Cuza, a reacţionat ameninţător:

Silvan Ionescu: „În 1866 trupele otomane erau la Dunăre şi muşirul, generalissimul Omer Paşa, era pe punctul să treacă Dunărea. Şi atunci s-au făcut niste trupe de voluntari, după sistemul american. Cum era organizată armata română - erau trupele regulate, care erau câteva regimente, puţine, 2 regimente de cavalerie, câteva regimente de infanterie de linie, artileria, geniul şi flotila. După aceea veneau trupele neregulate care erau dorobanţii.

Mai erau miliţiile unde intrau toţi bărbaţii care erau trecuţi de o anumită vârstă şI mai puteau să poarte armele. Ultimul segment al organizării militare erau gloatele. Dacă situaţia era foarte dramatică, atunci era înarmarea poporului, toţi puteau să ia armele”.

Din fericire, garanţia colectivă a marilor Puteri, instituită în 1856, a funcţionat. Acest moment de respiro a fost folosit de români pentru a găsi prinţul occidental potrivit.

Plecat de urgenţă la Paris, liberalul Ion Brătianu a încercat să afle din cercurile apropiate împăratului francez ce protejat ar accepta în Principate. Se pare că soluţia câştigătoare - Carol de Hohenhollern Sigmaringen - a fost sugerată de Hortense Cornu, o doamnă rafinată, care îşi depăşise prin educaţie originea umilă. Alături de soţul ei, pictor academist, stătuse o vreme şi la curtea familiei de Hohenzollern. De atunci datează primul portret al micului Carol la vârsta de şase ani. Mai târziu, la Paris, Hortense Cornu fusese astfel martora pasiunii lui Carol pentru prinţesa Anna de Murat, prea bogată şi prea extravagantă însă pentru gustul auster al Casei de Sigmaringen.

De la Paris, trimisul României a mers la Dusseldorf unde tatăl, prinţul Carol Anton de Hohenzollern, guvernator militar al Rinului şi Westfaliei, i-a acordat în cursul dimineaţii de 19 martie 1866 o audienţă de trei ore.

Ion Brătianu a fost de-a dreptul fericit că l-a putut întâlni în aceeaşi zi şi pe fiu, aflat în permisie de Paşte. În cursul serii, într-o convorbire cu prinţul de 27 de ani, Ion Brătianu îi oferă lui Carol de Hohenzollern conducerea României. Prinţul înţelege că de răspunsul lui urgent depinde menţinerea Unirii Principatelor, spune că nu îi lipseşte curajul, dar adaugă că are nevoie de aprobarea şefului Casei de Hohenzollern, regele Prusiei, Wilhelm. O va obtine, alături de binecuvântarea lui Napoleon al III lea.

Adrian Silvan Ionescu: „El a fost recomandat de Nap al III-lea la insistenţele doamnei Cornu Reuşita negociatorului Ion Brătianu la Paris şi Berlin a fost excepţională. Franţa domina Europa, iar Germania era în plină ascensiune. Or, Carol de Hohenzollern avea dublă ascendenţă - germană şi franceză. Moştenitorul coroanei prusace, Frederic Wilhelm de Hohenzollern Brandenburg, îi era văr pe linie paternă. Cu împăratul Napoleon al III lea se înrudea pe ambele ramuri. Prin bunica paternă, Antoinette Murat, primul rege al României se înrudea cu Pierre Murat, nepotul de unchi al regelui Neapolelui, căsătorit cu sora lui Napoleon Bonaparte.

Prin mama lui, Josephine de Baden, Carol se înrudea cu Claude de Beauharnais, cumnatul Josephinei, prima soţie a lui Napoleon I”.

Drumul lui Carol spre România trebuie să fi fost marcat de emoţii. Românii au cerut un fait accompli, fapt împlinit, adică acţiune fără aprobarea oficială a Puterilor Garante. Carol a acceptat, dar riscurile erau mari pentru ambele părţi, cu tot sprijinul implicit al Franţei şi Prusiei.

Adrian Silvan Ionescu: „În 1866, la vârsta de 27 de ani când printul Carol îşi făcea drum spre Bucureşti era războiul dintre Austria şI Prusia şi el fiind ofiţer putea oricand să fie arestat şi să devină prizonierul trupelor cesaro-crăieşti. Este şi o aventură, vă daţi seama, un om de 27 de ani să pleci într-o ţară străină, totalmente diferită faţă de organizarea riguroasă a Prusiei”.

Însoţit de secretarii von Werner şi Mayenfisch, Carol porneşte pe 30 aprilie din Dusseldorf spre Bonn şi Freiburg, până la Zurich Verificările pentru trecerea frontierei în Austria au loc la Salzburg. Trec apoi prin Viena şi Budapesta, unde gările erau ticsite de soldaţii care se îndreptau spre Prusia. Ultima gară de pe traseu este Baziaş, pe teritoriu habsburgic. La 1866, Principatele nu aveau încă linii ferate. Aşa se explică sosirea pe Dunăre.

La 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern depune jurământul de credinţă oficial. După care, în limba franceză, le cere românilor încredere.

Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. (...) Vă aduc o inimă cinstită, intenţii curate, o voinţă fermă de a face binele, un devotament fără margini faţă de noua mea patrie şi acel respect neclintit faţă de legi pe care le-am luat de la strămoşii mei. (...) Cetăţean azi, mâine dacă trebuie soldat, voi împărţi cu voi soarta bună sau rea”.

Totul în acest jurământ era făcut să dea speranţă. Perspectivele nu erau însă ncurajatoare. Nici măcar numele România nu exista oficial. Unirea stătea să se rupă.

Bucureştii tremurau de teama ocupaţiei turceşti. Populaţia ţării, în proporţie de aproape 90% analfabetă, era bântuită frecvent de foamete şi boli, drumurile erau proaste, căile ferate ţineau doar de viitor, iar cu excepţia oraşelor de la Dunăre, foste raiale turceşti, şi a capitalelor, Iaşi şi Bucureşti, restul erau mai degrabă târguri.

După domnia de 48 de ani a lui Carol I, Regatul României va deveni un stat influent, cu o economie în ascensiune, cu centre academice remarcabile şi o reţea de transport de invidiat. Secretul a fost proiectul de ţară realist la care românii au muncit intens şi mai ales, cu încredere.


Azi, Digi24 lansează campania "Coroana de oţel" dedicată, deopotrivă, regelui Carol I şi românilor care au reuşit, în numai câteva decenii, să-şi modernizeze ţara.

În martie 1866, cuvintele de ordine, în politica de la Bucureşti, erau viteză şi curaj. Cu zece ani mai devreme, conducătorii au înţeles că exista o singură cale de a integra rapid ţara, în Europa civilizată: un principe străin, în fruntea României, înrudit cu cele mai influente dinastii occidentale ale timpului. În 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a putut obţine numai prin dubla alegere a unui român, Alexandru Ioan Cuza. Dar odată îndeplinit acest obiectiv, proiectul de ţară a mers mai departe. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern intra în Bucureşti. Era startul unei uriaşe curse contra-cronometru pentru modernizare. Vreme de 48 de ani, sub "Coroana de Oţel", România devine o putere regională. Cum au reuşit generaţiile, de atunci, această performanţă? Cum au accelerat istoria? În acest an, aflaţi de la Digi24, dacă nu cumva soluţiile, de acum 150 de ani, sunt valabile şi astăzi.

 

 

Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!