Se împlinesc cinci ani de când Siria este sfâşiată de război. Două milioane de refugiaţi au ajuns pe teritoriul Turciei. Sunt oameni care dorm pe străzi şi oameni care au avut suficient de mulţi bani să îşi închirieze o casă şi să pună pe picioare o mică afacere. Cei mai mulţi dintre sirienii din Turcia sunt găzduiţi în tabere construite special. O echipă Digi24 a intrat într-un astfel de loc şi a văzut ce înseamnă viaţa de refugiat. Un reportaj de Cristina Cileacu, Andrei Captarenco şi Ionuţ Duinea.

Embed:

Între anii 2011 și 2014, micul oraș turcesc Karkamiș a fost un adevărat drum spre iad, cum l-au numit localnicii. Granița nu era foarte bine securizată prin punctul de trecere al frontierei de la Jarabulus, Siria, iar luptătorii islamişti puteau trafica arme și fiinţe umane pentru a-și construi „Califatul Islamic”. Între timp, turcii au ridicat în zonă un gard de beton care îi separă de Siria. Oficial, granița este închisă. În partea siriană islamiștii au minat terenul pentru a-i ucide pe cei care vor să fugă în Turcia.

Reporterul Digi24 are o discuție cu un cioban de la granița cu Siria: „Trecerea este interzisă. Azi-dimineață a avut loc o explozie puternică. Jur pe Dumnezeu! Unde se văd acei pini, între munți, în urmă cu doar o oră și jumatate s-a întâmplat. Problema este că acolo au loc tensiuni puternice, uneori au loc explozii și oamenii sar în aer la 100-150 de metri făcuți bucăți. Trec fără să știe - noi pentru că nu știm, nu ne apropiem de acel loc”.

Zona în care a filmat echipa Digi24 este cunoscută drept patria fisticului. Peste tot sunt livezi unde se cultivă delicioșii sâmburi de culoare verde. Iar simpla lor prezență era suficientă pentru ca locuitorii de aici să prospere. Ruta Karkamiș - Nizip - Gaziantep era una dintre cele mai folosite înainte de războiul din Siria, de populația din ambele țări, pentru schimburile comerciale. Distanțele mici și drumurile bune făceau ca afacerile să meargă bine. Acum, drumurile sunt aproape pustii. Singurii care au mai trecut pe aici în ultima vreme au fost sirienii care fugeau de război, dar și luptători ai organizației Stat Islamic, în căutare de noi recruți și surse de finanțare.

În față este semnul care arată că suntem într-o zonă de frontieră, practic aici se termină Turcia, iar în spatele nostru, la câţiva zeci de metri, în acest moment, începe Siria. În aparență, viața este pașnică în acest oraș, oamenii își fac treburile zilnice normal, ca în fiecare zi, dar războiul este la o distanță extrem de mică și oricând aici se poate întâmpla ceva.

O zi între garduri de sârmă ghimpată

La doar 30 de kilometri de Karkamiș, într-o vale, sunt două așezări înconjurate de garduri de sârmă. Taberele de refugiați Nizip 1, căreia i se mai spune și orașul din corturi, și Nizip2, cunoscută drept orașul din containere, au devenit adăpost pentru 17.000 de sirieni. Locurile sunt foarte bine păzite de armata turcă, responsabilă cu securitatea în afara taberelor, și de jandarmerie, în interior.

906 containere așezate pe 145.000 de metri pătrați de teren, formează un mic oraș care pare mai mult o închisoare, dacă te uiți la el din exterior. Garduri de sârmă, foișoare de pază și gardieni, cu sau fără arme, sunt primele imagini pe care le vezi când te apropii de tabăra de refugiați Nizip2.

Locuitorii de aici sunt însă oameni liberi, care pot veni și pleca oricând își doresc. Ca să pătrundă în acest spațiu, echipa Digi24 a primit o aprobare specială de filmare, pentru un timp limitat. Dincolo de gard imaginea se schimbă. Mici cartiere create din containere sunt separate de alei pavate și foarte curate. Culorile toboganelor dintr-un loc de joacă arată că cineva s-a gândit și la bucuria celor mici. La prima vedere, imaginea stereotip despre o tabăra de refugiați este dată peste cap.

Cum se face şcoală în containere

Mustafa Omer este un profesor sirian care îi învăța limba engleză pe copiii de la școala lui din Alep. Acum este refugiat, dar face același lucru. A însoțit echipa Digi24 în tabăra în care trăiește și mai întâi ne-a invitat să vedem școala unde aproape 100 de colegi, tot din Siria, predau diferite materii pentru cei 2.000 de elevi care studiază acum în școala din containere.

- Este ca o școală normală din Siria?

- Da, este la fel. Aceleași manuale pe care le aveam în Siria sunt aici în aceste școli. Doar cărțile de istorie au fost puțin modificate.

- Ce facilități aveți în această școală?

- Avem tot ce ne trebuie, tot felul de cărți, ghiozdane, acestea sunt date elevilor din prima zi de școală. Nu plătesc nimic pentru materialele școlare, toate sunt gratuite și nu trebuie să plătim pentru nimic.

Elevii care merg la școala din tabăra de refugiați sunt curioși și zâmbitori, la fel ca toți copiii din lume. Și chiar dacă trăiesc într-un loc unde nu le lipsește aproape nimic, știu bine că acesta nu înseamnă acasă.

- De cât timp ești în această tabără?

- De acum 3 ani.

-Și de unde ești?

- Alep.

- Îți lipsește Alep, mai ai prieteni acolo?

- Da, îmi lipsesc.

- Îți place aici?

- Nu atât de mult.

- Vrei să te întorci acasă?

- Da.

Revenirea acasă este în acest moment un vis interzis pentru refugiații din Siria. Țara lor este măcinată de război, iar cele mai multe dintre vechile orașe au fost distruse aproape în totalitate. Cei care mai sunt încă acolo supraviețuiesc cum pot printre ruine și bombardamente.

- Vă petreceți practic întreaga zi la școală, cu elevii, cei mai mulți dintre ei, precum cel pe care tocmai l-am cunoscut, vor să meargă acasă sau care este sentimentul general?

- În timp ce le predau engleza, uneori îi întreb, vrei să te întori în Siria sau preferi să rămâi aici în Turcia? Cei mai mulți dintre ei, de fapt toți, ar vrea să se întoarcă în Siria. Dar pentru că este încă război, acum este imposibil să trăiești acolo, povestește Mustafa Omer, profesorul de engleză.

- Sunt la școala dvs copii care au fost afectați de război, care au fost traumatizați?

- Au un comportament agresiv uneori, nu toți.

- Dar primesc ajutor psihologic?

- Da, în această școală sunt doi psihologi, care uneori intră în clase și întreabă copiii ce probleme au, cum îi putem ajuta, ce nevoi au, le cer părerea pentru diferite lucruri și așa mai departe. Și sunt astfel de profesori psihologi în toate școlile.

- În mod normal doar copiii, elevii, vorbesc despre problemele lor. Deci vorbesc?

- Uneori, dar nu toți.

- Și ce fel de povești spun copiii?

- Cei mai mulți vorbesc despre ceea ce simțeau când erau în Siria, despre zgomotul avioanelor, despre bombe. O parte dintre rudele lor, de pildă mama sau fratele, au fost uciși în război, iar copiii spun că le este dor de ei, uneori îi visează și alte lucruri de acest fel.

Este ora prânzului și brusc școala se golește. În curte, suntem înconjuraţi de zeci de copii care încep să ne pună întrebări. Vor să afle de unde suntem și cum funcționează echipamentele pe care le folosim. Atunci când văd că sunt filmați, cei mai mulți fac înspre cameră semnul victoriei și strigă Siria. Părinții care i-au scăpat de război i-au învățat să nu-și piardă speranța că în țara lor va fi, din nou, pace.

Cursurile se reiau, aşa că revenim la școală. Pe drum, ne întâlnim cu o fetiță care ne oferă pe loc o lecție despre prietenie.

- Bună, eu sunt Cristina.

- Bună.

- Cum te cheamă?

- Fatima.

- Ce vrei să înveți azi?

- Engleză.

- Ce faci toată ziua, după școală? Ai prieteni aici?

- Da. Da.

- Bine, ai grijă de tine, mă bucur că te-am cunoscut. La revedere. Bine, ai grijă. La revedere. Deci până la urmă vii cu mine?

- Da, te place.

- În regulă, mergem împreună.

Majoritatea refugiaților de la Nizip sunt în tabără de trei ani, cei mai mulți de la deschiderea ei. Chiar dacă nu și-au pierdut încrederea că într-o zi se vor întoarce în Siria, sunt conștienți că viața lor trebuie să meargă mai departe și se străduiesc să găsească soluții. Cursurile de limbă turcă sunt printre cele mai căutate atât de elevi, cât și de adulții din tabără.

Familia lui Ismail este originară din Caucaz, dar el s-a născut în Siria, la Homs. Vrea să rămână în Turcia mai ales pentru că în țara lui natală a ajuns între timp și armata Rusiei.

- Care este visul tău pentru o viață normală? Nu o să rămâi aici pentru totdeauna, ce va urma după ce pleci din tabără?

- O să îmi termin studiile și dacă o să pot, și cu ajutorul lui Dumnezeu, să merg și la universitate, atunci o să lucrez aici. Nu mai este nimic acolo (n.r. în Siria), niciun fel de case. Și după o primă migrație a strămoșilor mei originari, din Caucaz în Palestina, iar de acolo în Homs. Armata rusă ne-a urmat și acum, în Siria. Nu pot decât să sper la un viitor mai bun aici, spune Ismail.

- Îţi urez un viitor mai bun aici.

Un spital la 17.000 de refugiaţi

Tabăra de la Nizip este printre cele mai bine dotate din Turcia. Pe lângă școală există un spital, unde consultațiile și medicamentele sunt gratuite pentru refugiați și o sală cu multe calculatoare, unde pot veni oricând cei care au nevoie de internet. În plus, se țin și cursuri pentru adulți.

- Aici se fac cursuri de coafură.

- Dvs sunteți profesorul?

- Da.

- Doamnele sunt elevele dvs?

- Avem și eleve, dar sunt și clienți, doamnele își fac părul și nu plătesc nimic.

- Deci este un serviciu gratuit?

- Da, un serviciu gratuit.

- Femeile, după ce învață cum să coafeze, își caută de lucru?

- Dacă vor, pot merge în oraș, cu un permis special și poate lucra. Sunt libere, pot merge unde vor.

Viaţa în "oraşul corturilor": Cumpărături pe cartelă şi croitorie ca terapie pentru femei

În orașul din containere ridicat în câmp există și o piață. Statul turc a creat un sistem prin care refugiații își pot cumpăra alimente, chiar dacă cei mai mulți dintre sirienii din tabără nu au locuri de muncă și nici salarii.

Mustafa Omer, profesor de engleză, tabăra de refugiaţi Nizip2: Nouă ne convine pentru că sunt și alte facilități. De pildă, avem o piață unde găsim fructe și legume. Toate sunt gratuite. Primim o cartelă, o să mergem să vă arăt, și pe acest card este o sumă de bani raportată la mărimea familiei. Fiecare persoană primeşte 85 de lire turcești. Dacă familia ta este compusă din cinci persoane, primești 5 x85 de lire turcești.

Una dintre preocupările de bază ale femeilor din orașul din containere de la Nizip este croitoria. Încăperea în care ajungem pare să aibă mai degrabă un scop terapeutic, decât unul practic. Chiar dacă au un profesor care le învață cum se fac hainele, femeile vin aici mai mult pentru a fi împreună.

Amena: Noi ştiam dinainte să croim, în ţară am ieşit la pensie, dar când am venit aici, turcii care ne-au creat condiţii, ne-au oferit maşini, spaţiu şi material, în primul rând pentru a face haine şi apoi pentru a repara haine.

Rasha: Soţul meu a dezertat din armata regimului şi acum este urmărit, de acea am fugit. Este înrolat în Armata de Eliberare, dar nu stă permanent acolo, el îşi împarte timpul între noi, aici şi acolo.

Rasha: Nouă ne este frică de avioane, daca nu ar fi fost avioane care să lovească, răbdam de foame şi de lipsuri dar rămâneam în ţara noastră şi nu veneam aici. Avioanele regimului Assad şi acum ale Rusiei, dacă vor într-adevăr să ne ajute, să oprească loviturile aeriene, atunci ne vom întoarce în ţara noastră, iar ei pot să negocieze în tihnă.

Amena: Ne este dor de copiii noştri, în fiecare zi plângem. Ne dorim siguranţă, oricare ar fi preşedintele, vrem să ne întoarcem la casele noastre din Siria.

Rasha: Vrem să ne întoarcem la casele noastre, la pământul nostru, să stăm sub pomii noştri, atât ne dorim.

Amena: Ăsta este preşedinte (n.r. Assad)? Preşedinte care îşi ucide poporul? Merită acesta să fie preşedinte?

Amena: Pe noi nu ne interează politica, noi vrem pace, vrem să ne întoarcem la casele noastre, să trăim în pace şi sigurantă, asta este dorinţa noastră, opriţi raidurile aeriene asupra rudelor noastre de acolo. Inshallah, avem speranţă în Allah şi ne dorim ca statele să ajute poporul sirian pentru că el plăteşte preţul suprem.

Intrăm mai mult în interiorul taberei să vorbim și cu alți rezidenți sirieni de la Nizip.

- Sunt aici și oameni care au participat activ în război?

- Nu știu, dar sunt câțiva care aveau diferite funcții în stat și au demisionat.

- Cunoaștem acum pe cineva.

Discuție cu Mais şi Ammar Sayydy:

Este un loc bun. Slavă Domnului, avem o situaţie bună. Avem două camere pentru copii şi bucătărie. Aici vedeţi aragazul, locul pentru spălat vase, avem şi robinet, apă rece, apă caldă, toate sunt bune, slavă Domnului, ventilator, gaz şi frigider, toate bune.

Nu... este totul la fel, avem de toate, o casă, mică este adevarat , dar avem de toate, slava Domnului toate sunt bune. Dormim şi în cameră, şi în bucătărie, aici în bucătărie dorm copiii, iar noi dormim în cameră. Da, e bine. Copiii aici, noi acolo, aici este dulapul de haine.

- Siria sau Europa?

- Doar Siria! Vrem să ne întoarcem în Siria. În Europa toţi sunt buni, noi respectăm Europa, pentru că Europa respectă omul, Europa este civilizată. Noi ne dorim sa fim la jumătate cum este Europa, să respectăm omul, să ne respectăm între noi. Noi ne dorim să fim ca în Europa, ne dorim să gândim ca în Europa, iar aici in Turcia nu e mare diferenţă, totul e ca în Europa.

Nu există viitor, nu ştim, viitorul este necunoscut. Suntem aici, trăim dar până când nu ştim, anul viitor nu ştim ce va fi.

În Siria mergeam la şcoală şi la universitate, copiii deveneau medici sau ingineri, de exemplu. Eu am fost funcţionar la agricultură, acolo aveam ambiţie să devenim ceva, acum nimic.

- Copiii dvs au probleme, au rămas cu traume după război?

- Cel mic a început să-şi roadă unghiile, are acum o boală de piele din cauza fricii, cel mic, are 7 ani, îl ducem la medic, dar se trezeşte noaptea speriat.

La noi, la casa familiei noastre a căzut o bombă, vecinii noştri au murit, cinci persoane, eu am fost rănit aici, aici şi aici. Fata mea a fost rănită la piept, de trei ani o tratăm, înainte să venim aici în Turcia, până acum i-am făcut două operaţii şi încă nu s-a vindecat, nu ştim ce substanţă toxică a fost, 3-4 medici nu au ştiut ce a fost acolo.

Înainte au fost speriaţi, dar acum slavă Domnului ne simţim în siguranţă şi ne-am acomodat cu climatul de aici, lucrurile au devenit mai bune.

Am vrea să ne ajute şi să-l dea jos pe Assad, nu doar cu ajutoare umanitare.

- Vă mulţumesc.

- Cu plăcere. Stai să-ţi spun, europenii cred că noi urâm Europa. Noi nu urâm Europa, noi vrem ca toată lumea să trăiască în pace, fără terorism, fără extremism şi nimeni să nu omoare pe nimeni.

Iadul de acasă

Oriunde te oprești în orașul din containere de la Nizip descoperi o altă poveste, mai tristă decât cea pe care tocmai ai aflat-o. Ahmad Fares este din Alep. A avut ghinionul să fie victima unui bombardament al aviației ruse în orașul său natal. Așa și-a pierdut ambele picioare. Cea mai mare supărare a lui este îndreptată însă spre comunitatea internațională.

Ahmad Fares, refugiat sirian: Se pare că o să păţim precum au păţit palestinienii. Nu există o ţară care să ne ajute să scăpăm de regimul Assad sau să impună o rezolvare politică a conflictului?

Multe discuţii, însă lipseşte acţiunea. Nu ştim, totul depinde de Allah, dar noi sperăm… Ascultăm la ştiri, dar nimic nu se schimbă.

Când era în Siria, familia lui Ahmad trăia de pe urma unui mic atelier de broderie. Din cauza faptului că si-a pierdut picioarele, nu mai poate să lucreze. Dar chiar și așa, este hotărât să o ia de la capăt pentru copiii lui.

Ahmad Fares, refugiat sirian: Ne preocupă foarte mult viitorul copiilor noştri, viitorul generaţiei noi, speranţa noastră este să ne întoarcem în ţara noastră şi să avem o situaţie mai bună.

Ne dorim să ne întoarcem în Siria, nimeni nu îşi doreşte să rămână într-o ţară străină.

Nu pot să merg acolo dacă nu se termină situaţia actuală, de război.

Desigur că vom începe de la zero, casa distrusă, atelierul distrus, utilajele distruse, toate distruse.

Nu ştiu ce am fi făcut înainte de accident.

- Ştiţi oameni care au plecat în Europa?

- Da, cunosc persoane care au plecat în Europa, sigur.

- Şi au reuşit?

- Nu toţi…Este mai bine în Turcia. Pentru că porţile Europei sunt închise, iar eu nu pot să călătoresc, să risc ca fiul meu să se înece şi să moară, nu aici trăim slavă Domnului, iar noi trăim pentru copiii noştri. Poate dacă Europa ar deschide porţile pentru noi... Dar pentru că Europa a închis porţile în faţa noastră, este de preferat să rămânem aici în Turcia.

„Micul Alep” din Turcia

Micul Alep, așa i se mai spune orașului turcesc Gaziantep. Relațiile cu locuitorii din Alep, Siria, au fost întotdeauna foarte strânse. Refugiații au fost adoptați pe loc de prietenii turci după izbucnirea războiului. Câțiva ani mai târziu, presiunea economică generată de prezența tot mai numeroasă a sirienilor în Gaziantep se resimte.

Fatma Șahin a fost prima femeie din regiunea Anatolia aleasă deputat în Parlamentul de la Ankara. A fost ministru în cabinetul premierului, la vremea aceea, Recep Erdogan. Acum este primar în Gaziantep și este considerată una dintre cele mai moderniste femei din țară, poate și pentru faptul că nu își acoperă capul cu eșarfe.

Fatma Șahin, primarul din Gaziantep: Din păcate au trecut cinci ani și acest conducător (n.r.Assad) care a ucis și a permis uciderea cetățenilor din ţara lui,strămutarea oamenilor pe alte meleaguri și transformarea acestei probleme într-una internațională: problema refugiaților. Pe de altă parte i-am primit pe frații noștri sirieni care s-au adăpostit la noi în țară şi am aplicat în permanență politica porților deschise. I-am primit cu brațele deschise și terminăm aceşti cinci ani, cu umanitate.

Refugiații sirieni nu trăiesc doar în taberele ridicate pe teritoriul provinciei Gaziantep. Cei care au reuşit să plece cu ceva bani și-au închiriat apartamente, iar în acest moment sunt cartiere în care populația din Siria a devenit majoritară. Chiriile au crescut, iar veniturile mai mari pe care le făceau i-au bucurat inițial pe turci. Cu anii, sirienii fie și-au deschis micile lor afaceri, fie au început să accepte locuri de muncă pe bani mai puțini decât localnicii. Aceste lucruri au început să-i deranjeze pe locuitorii turci din Micul Alep.

Fatma Șahin, primar Gaziantep: În acest moment sunt 300.000 de refugiați care trăiesc în afara taberelor iar această cifră reprezintă dublul numărului de refugiați care se află în Uniunea Europeană. Deci, acest oraș găzduiește dublul numărului de refugiați din țările europene. Având în vedere că au trecut peste cinci ani, acești oameni nu mai pot fi considerați "musafiri". În toată această perioadă a fost nevoie de susținerea și înțelegerea oamenilor. Deși aparținem aceleiași religii și credem în aceleași valori, în mod firesc au început să apară neînțelegeri între aceștia și localnici datorită diferențelor culturale, al stilului de viață în oraşul nostru. Noi facem tot posibilul să reducem la minimum, să nu afecteze calitatea vieții cetățenilor noștri.

Două milioane de refugiați trăiesc în acest moment pe teritoriul Turciei. Nimeni nu contrazice această statistică, mai ales că sirienii care au fugit de război au primit dreptul la o viață decentă.

Fatma Șahin, primar Gaziantep: Taberele noastre sunt cele mai bine organizate, lucru confirmat și de reprezantanții UE sau ONU. (...) Susținerea populației este foarte importantă de asemenea, ne ajută atât în interiorul taberelor cât și în afara acestora. Lucru pe care delegațiile UE nu îl înțeleg uneori și ne întreabă cum reușim să facem asta iar eu le răspund în felul următor: Noi acționăm conform credinței noastre. Dacă nu am fi aparținut acestei credințe, dacă nu am fi venit din această civilizație lucrul acesta nu ar fi fost posibil pentru că noi venim din cultura în care nu ne este permis să dormim liniștiți atunci când aproapele nostru este flămând.

Războiul din Siria a intrat în al cincilea an şi nu pare că se va sfârşi prea curând. Peste 250.000 de oameni au murit de la începutul conflictului. Iar 11 milioane de persoane au fost nevoite să își abandoneze ţara şi tot ce aveau pentru a supravieţui. O parte dintre acestea au ajuns în tabere de refugiați precum cea de la Nizip, din Turcia. Și chiar dacă trăiesc în condiții decente, se simt, după cum spun chiar ei, precum niște păsări în captivitate. Pentru că sunt victimele unui război surd, iar alţii le decid soarta. 

Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!