Sari la conținut

24 de minute | Marian Popescu: Plagiatul este o formă a unui malpraxis academic. Înregistrarea integrală

Florin Negruțiu: Vorbim despre un scandal politic în care este implicat vicepremierul Gariel Oprea. În urmă cu câteva săptămâni a fost implicat în alt scandal, al plagiatului. De ce este în continuare doctor și de ce este încă în funcție?

Marian Popescu: Cazul Oprea, ca și altele reprezintă un simptom. Universitatea este afectată de acest simptom, de o situație cu rădăcini mai profunde. Am constatat că nu sunt respectate reguli elementare de citare în lucrarea domnului Oprea. Jurnalista Emilia Șercan a descoperit că nu sunt respectate ordinele de citare. Trebuie să ne întrebăm cum este posibil ca fenomenul plagioratului să fie atât de spectaculos, să devină o vedetă mediatică? 

Domnul Ponta este în continuare neafectat de acest scandal al plagiatului, la rândul său. Este încă doctor. 

Comisiile sunt propuse de facultăți și validate de Senatul universității. Nouă ne-a căzut în brațe acest caz de o magnitudine uriașă. Universitatea degeabă încearcă să își apere valorile pe care le transmite dacă alte structuri nu își fac datoria. 

Nu e plăcut - îi lăsăm la o parte pe demnitari și politicieni - să vorbești despre plagiatul comis de colegi de-ai tăi. Structurile universitare se feresc să vorbească deschis pentru că mulți nu vor să recunoască această problemă, dar ea există. Mulți dintre cei care conduc universitățile preferă să stea în așteptare atunci când aud de cazuri de această magnitudine. Plagiatul este o formă a unui malpraxis academic. E un furt care îți aduce beneficii și care se poate dovedi mai greu.

Câtă vreme ideea de competiție la nivel academic nu are valoare pentru calibrul unei universități vor arăta așa. 

Spuneți că sunt cauze profunde și sunt legate de felul în care școala privește integritatea și etica.

Copiatul în sine, ideea de copie, nu este greșită. Unde este valoarea adăugată în tot ce discutăm aici? Suntem foarte buni la a identifica niște cauze, dar la a aplica procedurile terapeutice care să determine diminuarea efectelor acestor cauze, aici greșim. Uitați-vă la legea educației în ultimii 10 ani. A ajuns de nerecunoscut. 

De ce credeți că furtul intelectual nu este considerat furt la nivelul societății?

Să ne uităm și înainte de 1989. Cei mai mulți dintre noi consideră că muncești atunci când îți folosești mâinile și faci o activitate fizică, dar dacă stai la calculator nu se consideră la fel. Nu e ușor de cuantificat. A valoriza munca intelectuală este un lucru care lipsește la noi. 

Înainte de 1989 erau 1400 de titluri de doctoranzi, acum sunt 33.000. Nu e cam mult?

Trebuie văzut de ce s-a întâmplat așa. Să vă spun câți doctori aveam în universitățile din România înainte de Al Doilea Război Mondial? Foarte puțini. Da, sunt foarte mulți acum.

Nu e o problemă a sistemului? După masterat, studenții sunt nevoiți să facă doctorate?

E o inerție combinată cu o atitudine complice în sistem. Pe mine mă îngrozește numărul foarte mare de doctorate care au calificativul „foarte bine”. E o chestiune dureroasă. România a intrat nepregătită în sistemul Bologna. Suntem în situația de a pleca mereu din gări și uneori prindem ultimul vagon. Suntem pe un teritoriu care nu are încă o hartă desenată precis. 

Sistemul permite pentru că dorește calificarea cu titlul de doctor a multora care nu au treabă cu universitatea, cu sistemul academic, nu mă refer numai la calitatea demnitarilor.

Să revenim la Comisia pe care o conduceți. Una dintre atribuțiile ei este găsirea plagiatului. Care a fost cel mai grosolan pe care l-ați descoperit?

E un furt combinat cu un plagiat. E fostul secreter de stat din Ministerul Educației care, acum câțiva ani, și-a pus numele pe o lucrare de disertație a altcuiva. Ne-a șocat la vremea respectivă. 

Comisia funcționează numai pe baza sesizărilor primite și între aceste sesizări plagiatul este pe locul al patrulea. Organizarea concursurilor este pe primul loc. 

Finanțarea salariilor, din punctul meu de vedere, este problema sistemului educațional. Cei care conduc pârghiile legislative nu prea știu ce să facă cu ele. Nu știm ce se va întâmpla în 3-4-5 ani. Și atunci construim trasee legate de produsul educațional în legătură cu care nu avem nicio certitudine. 

În baza titlului de doctor, dar și în baza titlului de grad, cel care obține titlul obține niște avantaje profesionale, chiar materiale. Unii vor să elimine plagiatul și să-l atribuie înșelăciunii. 

Înșelăciunea este prevăzută la marile universități ca malpraxis. Dacă faci un plagiat este clară intenția de înșelăciune. Acum nimeni nu mai poate intra în sistemul universitar fără doctorat. Înainte, doctoratul îți deschidea o ușă, acum este o condiție minimală. Sunt zone profesionale - ca baroul - care îți cere să ai doctorat în drept. 

Excludeți varianta ca acești oameni pe care noi îi acuzăm de plagiat să nu își fi scris ei tezele?

E ceea ce se întâmplă cu unii dintre foștii deținuți care au fost eliberați din pușcărie.

Cum funcționează sistemul acesta?

Noi am cerut explicații direcției penitenciarelor. Ni s-a răspuns că deținuții au dreptul la pachete şi că pachetele ar rezolva scrierile. Este rușinos ca ideea de lucrare științifică să fie asociată cu o facilitate nemeritată pentru cineva lipsit de libertate. Acei domni au scris, oameni care nu au fost des în bibliotecă. Ei primesc pentru ficare lucrare girată de direcţia penitenciarelor, primesc 30 de zile de reducere a pedepsei. Și cu ceilalți deținuți ce se întâmplă? Primesc reduceri pentru buna conduită?

Cât costă o lucrare pe piața neagră?

Nu știu. Se negociază, e o marfă. Se întâmplă și în alte părți. 

Cei care le scriu nu sunt în egală măsură vinovați?

Sunt complici la înșelăciune. 

Universitatea din București a cumpărat un soft antiplagiat care are limitele sale. Nu poate să detecteze decât plagiatul din română în română. 

Sunt limitele softului. Nu toate lucrările trec prin acest soft pentru că el costă foarte mult. Are performanțele lui, dar înțeleg că sunt limitate. 

Ați scris „Manifest pentru dezvoltarea personală în școala românească”. Spuneți în această lucrare că elevul, la finalul școlii, iese cu cunoștințe, dar nu știe să se exprime. Spuneați că ar trebui să se studieze educația vorbirii, a expresivității. În actualul sistem de educație este posibil acest lucru?

Sunt optimist, dar aș vrea să mi se alăture și alți optimiști. Vedem foarte tare că sistemul de educație nu contribuie decât într-o mică măsură. Noi revărsăm cunoștințe, nu sunt toate actuale.