Sari la conținut
News Alert

24 de minute | Nae Caranfil: „Star Wars” i-a transformat pe adulți în copii retarzi. De la el a început declinul cinematografului

Claudiu Pândaru: Lucrați la un nou film.

Nae Caranfil: Se va chema „6,9 pe scara Richter” și este un film în care îmi voi exorciza teama de cutremure. E o comedie de actualitate. Din fericire, cutremurul e doar în destinul unui personaj.

Ce actori vor fi?

Nu știu dacă are rost să dau nume. În afară de Teo Corban, care este mai cunoscut, sunt actori foarte tineri și care vor fi noutăți pe firmament. 

Când va fi pelicula pe ecrane?

Probabil că toamna viitoare. Va fi gata și mai devreme, dar vara nu e o perioadă bună de lansat filme. 

După tragedia din Colectiv, unde mai vedem film, teatru?

Este clar că asta trebuia să se întâmple, dar este o tristețe că lucrurile se întâmplă dintr-o dată. La mall nu poți să îți dai filmele. Pentru că la mall se ronțăie popcorn și nachos. 

Sălile care au mai rămas tradiționale sunt mici. Suntem într-o situație tristă. Ar trebui să se consolideze sălile care au fost închise, dar, după părerea mea, nu se vor consolida. 

Unul dintre motivele pentru care nu se investesc bani în cinematografele clasice este lipsa profitabilității. 

Da, noi nu avem public fidel de cinema, spre deosebire de Cehia, Polonia, Bulgaria. Acolo sunt oameni duși la cinema. La noi, din motive cum ar fi televiziunea, oamenii nu mai merg la cinema. Chiar dacă există un public cinefil, el nu frecventează sălile de cinema. Ține de ce s-a întâmplat din punct de vedere al afacerii cu aceste săli de cinema. Au fost transformate în săli de bingo și s-au dus pe apa sâmbetii. S-au redus opțiunile drastic. 

Lumea se duce să facă shopping și, când a obosit, face pauză de film. Moartea cinematografiei se măsoară în pasajul dintre consumul de popcorn și cel de nachos. Atâta vreme cât la popcorn există atenția focalizată pe ecran, la nachos nu mai poți, că trebuie să ai grijă să nu te mânjești cu sos. 

Chiar dacă și în SUA fenomentul de stat acasă și de văzut filme din pat, există un public fidel ideii de cinematografie. Ideii că se stinge lumina, suntem îngrămădiți unii în alții și căscăm ochii la ceva mai mare decât noi. Nu la ceva mai mic decât noi. 

Surpriza mare a ultimilor ani este dezvoltarea serialului de televiziune. A serialului de ambiție, de prestigiu, nu a sitcom-urilor. Sunt filmele care se fac ca cele de lungmetraj. „House of cards”, „Homeland”, „Breaking Bad”. Sunt mult mai bune, mai adulte față de ce se face la Hollywood pentru sălile de cinema. La cinema, pentru că e vorba de mall-uri, avem de-a face cu un public de vârstă adolescentină, foarte tineri. Acasă rămân adulții. Lor li se adresează astăzi. Pentru că avem ocazia să vedem la condiții tehnice foarte bune, cu home cinema. Pot să vadă filme în condiții de profesionism. Este ceea ce se numea „roman foileton” în secolul 18. În materie de serial poți să ai experiența clasică a filmului de serial sau să îți descarci multe episoade și să îți descarci când ai tu timp liber. La un moment dat, devii dependent, ca la droguri. Sunt filme care se apropie de experiența lecturii. 

Vă simțiți confortabil cu aceste filme seriale?

Eu sunt un nostalgic, am crescut cu o altă educație cinematografică. Sala de cinema așa cum este ea astăzi, nu mai e o sală de cinema, e o sală de consum. 

Ceea ce se întâmplă cu filmul serial de televiziune este mult superior decât experiența pe care poți să o ai astăzi într-o sală de cinema. Cu excepția unor filme de autor, dar pe care le ai în dozaje homeopatice. Care vin din festivaluri și pentru care trebuie să te lupți. Adică ele se dau la 3.00 după amiaza. Trebuie să pleci de la serviciu...

Riscul de a bloca o sală pe un film românesc li se pare inacceptabil celor care se ocupă de multiplexuri. Atâta vreme cât nu se va găsi o cale legală prin care să aibă o obligativitate de a difuza filme românești...

Ceea ce se aplică în alte țări. 

Da. La noi încă nu se aplică. 

Mai există un fenomen în România. Piratarea. 

Din punctul meu de vedere, personal, la câte dezamăgiri au fost pentru cum au fost exploatate multe dintre filmele mele, mă bucur că mai există piratarea. Pentru că unele filme au fost boicotate. În felul acesta, pot să le mai vadă oamenii. 

La noi teritoriul e liber. În SUA poți fi luat pe sus dacă consumi filme piratate în proporție mare. 

Programatorii de multiplex nu au încredere în filmele de autor. 

Există acei autori de seriale de prestigiu... 

Oricâtă admirație aș avea pentru ele, nu m-aș imagina făcând așa ceva pentru că sunt prea mic pentru o antrepriză atât de mare. Totul pornește ca o idee, o temă și apoi contribuie foarte mulți oameni. E o industrie. 

La noi nu există așa ceva. 

Ba da. HBO a făcut o miniserie, „Umbre”, de ambiție, dar care nu este 100% românesc. S-a făcut și „În derivă”, preluat după un serial israelian. 

În România, pentru a face film ai nevoie de bani. De ce costă un film?

Pentru că e o aramată de oameni care lucrează zi de zi, care trebuie plătiți, echipamente, transporturi, decoruri, echipamente tehnice. 

Un buget corect pentru un film românesc care ar fi?

La „Restul e tăcere”, făcut în 2007, am reușit să facem acest film de mare anvergură cu 2,4 milioane de euro. dar nu cred că un alt film românesc de atunci a mai adunat atâția bani. Se fac filme în jurul a un milion de euro, plus sau minus. 

(...)

Am o părere proastă despre „Star Wars”. De la el a început declinul cinematografului. Ceea ce a produs el structural în schimbarea de mentalitate a publicului este că i-a transformat pe adulți în copii retarzi. 

Vorbim de anii 70. De acolo s-a mutat puterea de pe regizor, de pe cineast, pe producător. De la Star Wars încoace, producătorii au recâștigat puterea și au început să regândească puterea cinematografică în termeni de consum. Producătorul este cel care gândește filmul în termeni 80% comerciali. 

E ceva tevatură în jurul acestui nou Star Wars.

Curiozitatea mea pentru Star Wars e zero. Nu vreau să fiu suspectat de snobism. Mă duc la filme de public când simt că este și calitate. Sunt adeptul unui cinema-spectacol de calitate. Vreau ca, dacă fac un film, obsesiile, temele mele, să meargă către cineva care stă în sală. Vreau să am un dialog cu cinema, altul decât mine.