Sari la conținut
News Alert

Aurora Liiceanu, la 24 de minute: Trebuie păstrată această stare de furie care să ducă la acțiune

Florin Negruțiu: Au trecut patru zile de la tragedia din clubul Colectiv. Cât de grav este ceea ce s-a întâmplat?

Aurora Liiceanu: Este foarte grav și ar trebui să lăsăm aspectul cantitativ de-o parte și să vedem că această tragedie se datorează oamenilor, nu naturii. Cred că a venit pe un fond - și speranța mea asta este - că oamenii și societatea civilă încep să nu mai suporte lumea în care trăim. Pentru că România nu funcționează cum trebuie.

Au fost 12.000 de oameni la un marș al solidarității, un protest în subsidiar. În ce se va vărsa această stare?

Dacă folosim expresia „țesut social”, să zicem că am reușit să remaiem puțin țesutul nostru social atât de vătămat de trecutul nostru nefericit. Dar nu e suficient. A fost o reacție de pasivitate agresivă. Se simțea furia. Era hate, fără love deloc. Cred că de aici încolo trebuie păstrată această stare de ură, de furie, de protest, care trebuie să ducă la acțiune. 

Avem mai multe paliere: Faptul că ne rezumăm la cei trei, proprietariii de club, e o formulă superficială. Ei sunt doar o bucățică în acest lanț al complicității. Problema este cum atacăm sistemul, în sensul că, în primul rând ar trebui să meargă de sus în jos, de jos în sus, în orice caz, pe multe laturi orizontale. Pentru că e vorba de ierarhie, pentru că foarte mulți oameni au depins de șefii lor, pentru că a existat o complicitate între aceștia trei și instituțiile cărora ei s-au adresat.

Poate această durere să zdruncine acest lanț? O să vedem demisii?

Nu avem tradiția demisiilor de onoare deloc. Specia politicienilor care uită total de interesul cetățenilor este un grup care împărtășește această imunitate la ideea de onoare. Ei sunt imuni. Sunt nerușinați. 

Ce schimbă în comportamentul oamenilor drama de la Colectiv?

Adaugă un surplus de frustrare, de ură, dar acesta trebuie să se convertească în acțiune. Cred că valoarea, adică meritul acestor nenorociri, rezida tocmai în consecințe, dacă nu există consecinte, degeaba am suferit.

Se vor simți oamenii mai nesiguri în spațiile publice?

Cred că da. Dar cred că au început să își dea seama că viața e plină de pericole. Există o asumare a unui risc pe care nu îl gândești până la capăt.  

Conștientizăm că nu putem avea încredere în autorități?

Cred că da. Se simt părăsiți. Faptul că trebuie să nu mai aibă așteptări de la cei pe care i-au ales... Nu este responsabilitate la nivelul instituțiilor. O societate nu poate să funcționeze cu instituții atât de arogante, de nepăsătoare la soarta cetățenilor.

Mulți spun că e de vină corupția. Personificăm corupția?

Aș pune aici și birocrația, care împiedică oamenii să fie corecți. Comunicare este ineficientă, la noi nu răspunde nimeni la telefoane la o instituție. Ai senzația că tot acest aparat administrativ este indiferent la ce ni se întâmplă. 

E necesară găsirea unui vinovat?

E necesară o reacție. Ceva concret. Până la urmă, glasul sângelui, omul vrea să vadă vinovatul, este o chestie psihologică de înțeles. Dar, dacă ne oprim doar la cei trei proprietari de club, o să cădem iar în amorțirea societății civile. 

Azi sunt organizate proteste împotriva primarului Sectorului 4...

Și vreți să facem un pariu că nu demisionează? Credeți că demisionează?

Vor veni oamenii la protest în număr atât de mare ca acum trei zile?

Cred că nu, acela a fost un protest al bucureștenilor. Acum, cred că cei care stau în Sectorul 4 vor fi mai aproape la această formă de protest. Dar cred că vor veni și cei care au fost în fața clubului. 

Unii au trăit drama direct. Cum au fost afectați supraviețuitorii?

Aici avem mai multe categorii de traumă, într-un fel omul e mai interesant de câți morți sunt, mai puțin se vorbește de supraviețuitori, care se împart și ei în multe categorii: oameni afectați ca vedere, motricitate. Se spune că supraviețuitorii luptă pentru viață și luptă împotriva morții, dar ei nu vor mai fi ca cei dinainte nu doar psihologic, unii nici fizic.

Trauma apare de obicei după șoc, iar șocul dispare foarte rapid. De obicei, ești prins de elemente administrative care te țin deoparte, dar când lucrurile devin stabile - Doamne ferește, ești în scaunul cu rotile sau nu mai vezi - atunci este o problemă, cine te mai ajută? 

Poate fi depășit sindromul de stres post-traumatic?

Nu dispare. Apare acceptarea evenimentului nefericit care ți s-a întâmplat. Dar nu este ca la început, când ai respinge. Nu poți să crezi. Apoi încep să se instaleze obsesii, depresii, nu vrei să mai trăiești. O droaie de obsesii și emoții negative. Ultima este acceptarea. Acceptarea nu este uitare. Iar uitarea nu este ceva voluntar.

Cât timp durează vindecarea?

La viol, care e o formă de traumă, durează 15 ani. Unii se sinucid, alții rămân în viață, alții nu se mai pot integra în viața socială și devin niște cadavre vii. Poți să fii psihologic dărâmat. 

Cât ar dura recuperarea în aceste cazuri?

Distanța față de victimă e diferită ca implicare. Una este să fie copilul tău, alta este să fie cineva din familie sau un prieten. Unii se duc și nu cunosc pe nimeni din victime, dar nu suportă această suferință inutilă. 

În profunzimile noastre ne identificăm cu orice victimă.

Cum vorbești în spațiul public despre o astfel de tragedie? Cum e indicat?

Este recomandabil să sugerezi mai mult decât să arăți. Și dacă arăți, să arăți controlat. Poți să te adresezi unor oameni care pot deveni obsesiv legați de acel eveniment. 

Cum vi s-au părut relatările din presă?

Nu mi s-a părut că au fost derapaje. S-au spus și expresii ca „omul care nu mai avea față”. Există o solemnitate a nefericirii care să se adreseze părții emoționale, dar să lase loc și rațiunii. Viața e plină de riscuri și trebuie să facem ceva să minimizăm aceste riscuri. 

Cum ne comportăm cu copiii, cum le transmitem astfel de informații?

Au fost și oameni cu copii în brațe la marșul tăcerii. Să nu speriem copiii! Deși copiii se sperie mai puțin decât adulții. Ar trebui să existe o educație a confruntării cu situații dramatice. 

Discursurile oficialilor au fost în limitele normalului, ale decenței? Un prelat catolic a vorbit despre rușinea autorităților. 

Este un apel de a lăsa la o parte nepăsarea și nerușinarea. Nepăsarea societății civile și nerușinarea celor care ne conduc și pe care noi îi tolerăm.

S-a vorbit despre falia dintre BOR și cetățeni...

O expresie a maturității societății civile este aceea că se mărește prăpastia dintre putere și popor. Își face loc în această prăpastie furia, lipsa de a mai admite, chiar ura - zic eu. Pe de altă parte, fiind atât de des în prezența reprezentanților Bisericii - care cu mare ușurință se arătau peste tot - absența lor în această situație demonstrează că ei uită de faptul că trebuie să fie alături de oameni.

Simțământul pe care l-a avut lumea nu există la preoți.

A apărut și un tip de discurs care dă vina pe victime. Vine din mediile religioase conservatoare. „Ce căutau tinerii aceia acolo?”?

Nu s-a vorbit despre părinții minorilor. Știm foarte bine că în cluburi, în alte părți, intri cu carte de identitate. Există tendința de a pune accentul pe victimă, nu pe infractor. La noi se și zice că infractorii sunt victimizați. Aceasta vine tot din fatalism. 

Credeți că se va schimba ceva în raportarea oamenilor la luarea deciziilor?

Eu sper să se schimbe, deși schimbarea necesită reguli, organizare, o solidaritate în acțiune, nu în trăire. De asta îmi este frică, să nu cădem iarăși în această iresponsabilitate în care nimeni nu se bagă. Am văzut un om căzut pe jos într-un tramvai. Toată lumea sărea pe lângă el, nimeni nu l-a ajutat. E posibil să se întâmple atât de multe lucruri și să nu ne intre în cap că trebuie să facem ceva?