Sari la conținut

Colecționarul. Povestea impresionantă a unei pasiuni care i-a schimbat viața

Dacă pentru unii radioul este doar un aparat, sunt oameni cărora acest instrument le-a schimbat întreaga existenţă. Este şi cazul lui Francisc Visky, care la 10 ani a fost deportat împreună cu familia sa în Bărăgan. A suferit de foame şi frig, dar şi de izolare. Aşa că la 12 ani a reuşit să facă primul aparat de captare a undelor radio. O poveste impresionantă despre puterea radioului, la „Bonton”.

 

Francisc îşi pune căştile și explică: Aşa! Faza asta este de căutare, asta e foarte importantă până găseşti punctul sensibil al detectorului ca să auzi cât mai tare posibil şi după aceea corectezi din condensatorul variabil postul corect. Corectezi de aici şi după aceea asculţi.

Aproape 200 de aparate şi accesorii radio şi o viaţă care se învârte în jurul acestui instrument.

În copilărie, şi-a văzut tatăl că plângea în timp ce asculta ştirile la radio...

La 10 ani, părintele său, preot reformat, a fost condamnat de regimul comunist la 22 de ani de închisoare. Puţin mai târziu, împreună cu mama şi cei șase fraţi, au fost deportaţi în Bărăgan, într-un sat uitat de lume. Abia aici Francisc Visky a înteles că singura legatură cu exteriorul este doar RADIOUL.

Am fost urcaţi în Oradea noaptea, am ajuns după nu ştiu câte zile, cred că trei zile la Bucureşti. Acolo am schimbat trenul, erau saloane speciale cu soldaţi, cu miliţieni. Nu numai pe noi ne-au dus...cred ca erau două sau trei vagoane cu aşa-zişi paria, pericolul societăţii - șapte copii- şi ne-am dat jos la Feteşti. Feteştiul era staţia în Barăgan de unde se distribuiau detinuţii si deportaţii”, povestește Francisc Visky.

Dincolo de foame, cea mai cumplită teroare a fost lipsa informaţiei. Nu ştiai ce este cu tine, nu ştiai unde eşti, nu ştiai ce se va întâmpla. Acesta a fost cel mai cumplit lucru.

Francisc arată fotografiile de când era deportat: „Aici este familia, fraţii, cei șapte fraţi, primul sunt eu, de aici. Fără tata - tatăl deja a fost închis şi a urmat după aceea deportarea noastră la un an - aici suntem în Răchitoasa, cu un ofiţer de securitate care avea grijă de detinuţii de acolo. Iar în această fotografie, familia la Lăteşti, am fost strămutaţi de la Răchitoasa la Lăteşti”.

Familia lui Francisc Visky a fost deportată în satul Lăteşti din anul 1959 până în 1964. În tot acest timp, el a încercat să facă singur propriul aparat de captare a undelor radio. După doi ani de încercări, a reușit să prindă un post rusesc și primele cuvinte pe care le-a auzit au fost „Gavarit Moskva”. Vocea din radio a fost cea mai frumoasă amintire din acea perioadă.

Aceasta este replica fidelă a unui radio receptor cu galenă pe care l-am făcut când aveam 12 ani și când am fost deportat în Bărăgan.  Aveam nevoie de informare, acolo nu te puteai informa, aveam nevoie de comunicare și la 12 ani, având mamă foarte bolnavă, mi-a lipsit această comunicare și așa am construit acest aparat care a funcționat perfect, explică Francis Visky.

„Detectorul acesta, piesa asta sensibilă și deosebit de importantă a unui radio receptor de tipul acesta, a fost făcut din sulf și din plumb. Sulful l-am obținut de la cineva care lucra la un depozit de grâu, unde foloseau sulful ca să stârpească animalele rozătoare și de acolo mi-au adus o bucățică de sulf, iar plumbul l-am avut de prin gările prin care am trecut de la Oradea la Lătești, o săptămână. Am cules acele sigilii de plumb dintre linii și așa am avut plumb”, își continuă Francisc povestea primului radio.

Foarte mulți dintre deportații din Lăteşti erau intelectuali. Zilnic erau duși să muncească la tăierea stufului, o muncă grea, pe căldura toropitoare a Bărăganului. Primeau în schimb, o bucată de pâine uscată... Deși îndurau în fiecare zi foamea și setea, cea mai mare dorință a lor era accesul la informație.

Am stat acolo împreună cu Adrian Marinov, un individ extraordinar de important pentru cultura noastră și europeană. Nicolae Balotă, scriitorul, profesor universitar în Franța. Paul Goma a mai fost și el acolo. Ăștia toți au avut aparate de radio și se informau ce se întâmplă în lume și știau. Lăteştiul ăsta a fost locul unde erau deportați, 90% erau intelectuali, oameni de vază ai României, oameni de cultură, soția mareșalului Antonescu a fost acolo, ministrul sănătății, al culturii... am acasă lista tuturor, a celor ce au fost acolo”, povestește Francisc.

„Aceasta era casa noastră din Lăteşti, pereţi subţiri, crivăţul trecea prin casă de nu e adevărat. Asta a fost făcută în primavară. În toamna aceluiaşi an, ne-am eliberat. În această fotografie avem pozele în momentul eliberarii: eu am primit buletin, mama a primit buletin, tata a primit buletin”, își amintește Francis Visky.

Tatăl lui, Francisc Visky senior, era preot reformat, în satul Cheț, din județul Bihor. Mama sa, Iuliana Visky, cânta la orgă în biserică și oferea servicii medicale celor din sat. Pentru că ambii erau iubiți de comunitate, regimul comunist i-a considerat influenți și un pericol pentru societate. În anul 1958, Francisc Visky a fost condamnat la 22 de ani de închisoare. A ajuns la temuta puşcărie de la Gherla din judeţul Cluj.

„Există un punct în care scrie: cei care ascultă posturi străine de radio, apoi cei care fac propagandă negativă societății...și e o listă acolo, care se putea aplica oricui și oricând și putea fi aplicat de la un an până la moarte. Inclusiv condamnat la moarte. Deci pe baza acestui articol tatăl meu alături de alți preoți au fost condamnați la ani grei de închisoare. Tata a primit 22 de ani, pentru faptul că a fost preot”, explică Francisc.

Și continuă să arate fotografiile: „Aici este un grup de deținuți, majoritatea preoți catolici și greco-catolici care lucrau la stuf, cu care se acoperau casele deținuților de acolo. O casă tipică din Lătești, în față este un preot catolic”.

Foarte interesant că în dreptul numelor scrie acolo „Iuliana Visky, preoteasă cu șapte copii, deportată”. La fiecare scrie câte o adnotare. La unii scria „turnător”, „comunist”. Tot felul de nume din astea din care ziceau „Mă, de ăsta să te ferești, că ăsta merge și te toarnă", atrage atenția Francisc Visky.

După cinci ani de detenție, preotul Visky a fost eliberat, iar familiei i s-a permis să se întoarca acasă. Cu toate acestea, problemele nu s-au sfârșit pentru niciunul dintre ei.

„A fost greu pentru toți, pentru că pe vremea aceea, dacă dosarul tău nu era curat-curățel, foarte greu ajungeai la facultate. Soră-mea a vrut să facă Psihologie, dar și acolo nu puteai intra dacă nu aveai un dosar beton, pentru că așa erau vremurile. În cazul meu, au am vrut să fac Radiotehnică și Telecomunicații și am încercat de vreo șase ori să dau examen la acea facultate din București. Doar în București există această facultate și nu am reușit”, povestește Francisc Visky.

Francisc nu a renunțat la paisunea lui pentru radio. A terminat Facultatea de Electrotehnică și s-a perfecționat în radio-recepție și radio-transmisie.

Francisc Visky spune că are un singur regret în legătură cu radioul: „Că nu am achiziționat mai multe și mi-au scăpat câteva aparate pe care aș fi vrut să le am. (Reporter: Câte aveți acum?) În casă, soția știe că am 50, dar în realitate sunt 75. Într-un garaj mai am, nu spun numărul lor și într-un pod mai există, vorba aceea, fără număr”, mărturisește Francisc.

„Acest aparat este din 1924-1925. Este cel mai vechi aparat din colecţia mea. Aparatul are ştampilă regală pe el, cum că a fost pus în funcţiune în mod legal, controlat înainte de a fi pus în acţiune”, spune cu mândrie colecționarul.

Acum, Francisc Visky este preşedintele Asociaţiei Colecţionarilor de Aparate Radio din România. În mediul virtual, el a creat un muzeu unde poate fi urmărită istoria radioului, aparat care reprezintă pentru el vocea libertăţii.