Sari la conținut
News Alert

Bonton | Alexandru Darie: Violenţa şi urâtul nu pot să întoarcă decât violenţă şi urât

Dana Gonţ: Conduceţi un teatru care joacă cu casa închisă, dar toate teatrele din Româia sunt la oraş. Şi nu cred că nevoia de cultură este doar la oraş, de aceea aş vrea să vă întreb: artiştii, care sunt nişte oameni generoşi, nobili, nu ar putea totuşi, din când în când, să se îndrepte și căte publicul care este neglijat?

Alexandru Darie: Cu siguranţă că da. Problema e foarte simplă, e asemenea infrastructurii din România care nu permite investiţii. Nouă ni s-a şi spus la un moment dat: voi sunteţi în Bucureşti şi primiţi subvenţie de la Primăria Municipiului ca să jucaţi în Bucureşti. De ce trebuie să vă duceţi nu ştiu pe unde să faceţi nu ştiu ce?

De aceea nu am dus discuţia în zona instiuţională. De fapt întrebarea mea este: artistul are şi o responsabilitate socială? Artistul, individual.

Fără îndoială. Şi încercăm să ne-o îndeplinim în fiecare zi cu tot ce putem. Şi un artist care nu se implică în viaţa socială a lui, nu e e artist, e un... cum zicem noi un geambaş, un lăutar. Te duci la nuntă, cânţi, ţi-ai luat banul şi te duci să te culci. A doua zi ai altă nuntă.

Ce vă deranjează astăzi cel mai mult în România, în societatea în care trăim, mă refer în mod special la lucrurile de care vă loviţi zi de zi.

Mă deranjează foarte tare ipocrizia în politică, în gestionarea tuturor resurselor, orbirea, lipsa de perspectivă a celor care sunt importanţi, pentru că degeaba oamenii - e replica aia că poporul nu greşeşte niciodată, e adevărat - dar oamenii ies în stradă sau oamenii iau atitudine atunci când nu se mai poate, cel puţin în România. Ori cred că lucrul ăsta ar trebui în primul rând să se schimbe, adică oamenii să îşi spună gândurile mult mai repede, adică nu în momentul în care nu mai este nimic de făcut, în momentul în care suntem în faţa unui zid pe care trebuie să îl spargem cu pumnii goi, ci de la început, fiecare la locul lui, ar trebui să fie mult mai multe - după părerea mea şi văd că oamenii mult mai tineri încep să facă lucrul ăsta - luări de atitudine, o stare reactivă. „Cum e posibil să se întâmple lucrul cutare?”. Şi, atunci, a doua zi ar trebui lumea să reacţioneze, ca oamenii care sunt în politică şi unii poate sunt de bună credinţă, să reacţioneze imediat. Mă întristează că este un popor extraordinar care a fost învăţat să nu îşi iubeasă valorile, să îi iubească numai după ce s-au prăpădit, s-au dus, dar în sufletul lui e un popor extraordinar care merită, după părerea mea, altceva. Şi când vezi o iniţiativă privată, cum e această televiziune, că funcţionează, că face emisiuni interesante şi oamenii se uită şi aşa mai departe, îţi dai seama ce se poate face cu bunăvoinţa unor oameni normali.

Ce apreciaţi cel mai mult astăzi în România?

Tinerii. Tinerii care vin la teatru, tinerii care nu vin la teatru, tinerii care mai au nevoie de probabil foarte multă educaţie. Și aici tot noi suntem de vină, pentru că eu nu înţeleg, dacă Norvegia şi alte câteva ţări au cel mai avansat sistem de educaţie din lume, de ce nu îl copiem pe ăla? De ce trebuie noi, la fiecare doi ani, să schimbăm principiile? Dar, cu toate astea, văd că se nasc nişte generaţii de ... eu îi numesc extratereştri, pentru că sunt nişte persoane care nu mai au legătură nici cu ce am trăit. Nu noi, ci eu, că sunt mult mai bătrân. Fără să vrei, viaţa te-a învăţat nişte lucruri, nu mai poţi schimba. Ei au venit, s-au născut într-o lume liberă, într-o lume a liberei circulaţii, a liberei exprimări, a liberei informaţii - fără precedent în istoria omenirii -, chiar dacă internetul conţine şi multe tâmpenii, totuşi e o sursă de informaţii extraordinară. Sigur că nu trebuie să rămână numai asta. Sunt, fără îndoială, motivul meu de optimism. Adică cred că, dincolo de orice, aceste generaţii, care sunt din ce în ce mai diferite - înainte o generaţie avea 10-12 ani, acum are patru - cinci ani - au gândiri complet diferite la patru - cinci ani diferenţă, dar cred că ei vor putea edifica societatea de care avem nevoie.

Ce rol mai ocupă politeţea în viaţa noastră?

Eu cred că este absolut important şi ar trebui să reînvăţăm asta, dincolo de calităţile noastre. În Franţa, când călătorii se urcă în autobuz îi spun şoferului „Bonjour”, iar şoferul răspunde „Bonjour, Madame!”, „Bonjour, Monsieur!”. La noi, intră mâine unul pe aici prin platou cu căştile la urechi că aşa e el, că are o treabă, fără să salute pe nimeni. Îmi aduc aminte prima dată când am lucrat în Germania, fumam pe vremea aia, şi obişnuit aşa, mi-am aprins o ţigară şi când am terminat-o am aruncat-o la rigolă. Nu ştiam germană, dar am înţeles ce mi-a spus o doamnă, a zis: „Stimate domn, nu vă supăraţi...”. M-am oprit, avea ţigara fumengândă în mâna ei. „Mi se pare că v-a căzut ceva”.

A fost ziua în care aţi învăţat germană...

Exact! Şi nu mi-a spus: „Nemernicule, cum îţi permiţi dumneata să arunci pe jos, de unde eşti, noi suntem aici în Germania!”. Nu! Politeţea: „Se pare că v-a căzut ceva...”. Mi-a fost atât de ruşine că am intrat în pământ, nici nu ştiam... I-am mulţumit frumos, am luat chiştocul ăla şi l-am băgat în buzunar de ruşine. Şi de atunci nu am mai aruncat pe stradă, nici la Bucureşti nu arunc pe stradă, cu toate că e inutil, fiindcă...

Credeţi că are efect o observaţie atât de ...

Cred că are mai mult efect decât dacă cineva te ia la pumni şi la înjurături, fiindcă violenţa şi urâtul nu pot să întoarcă decât violenţă şi urât. Ştiu asta şi se vede, când faci un bine ţi se întoarce, când faci un rău, iar ţi se întoarce.

După ce mai recunoaşteţi o doamnă astăzi? Cum se mai defineşte o doamnă în 2015?

E o întrebare extraordinară. E foarte greu de răspuns. Eu aş spune un singur lucru: prin bun-gust, indiferent de vârstă. O doamnă e acea femeie care e înconjurată de armonie şi bun-gust, de la cum se poartă, la cum e îmbrăcată... Şi nu vorbesc de eleganţă aici. Eleganţa căutată, nu e eleganţă. Eleganţa vine din firesc şi din posibilităţi. Eleganţă nu înseamnă să îşi cumperi genţi de 6000 de euro sau de 60.000 de euro, cât o maşină, că tot nu se va vedea, decât dacă scrii pe ea, îi păstrezi factura, bonul. Şi e valabil nu doar pentru femei, ci şi pentru bărbaţi. Gustul se formează. Mă întrebaţi de părinţii mei... de exemplu, la noi în casă erau cărţi foarte multe. E un semn. Am văzut foarte multe propuneri de cumpărări de apartamente la preţuri mai mici sau mai mari şi la niciun apartament din ăsta arhitectul nu a prevăzut o bibliotecă. Nu există! Şi ca să dau un exemplu absolut zdrobitor, o statistică spune că 50% din populaţia Japoniei cântă la un instrument. Prost, bine, acasă, în familie, cântă la un instrument. Ăsta e un mod de educaţie extraordinar, de-asta japonezul e un om atât de politicos. Am fost de multe ori în Tokyo, am şi lucrat acolo, la populaţia aia enormă... sunt zile când nu poţi traversa strada, cum se stătea la noi pe vremuri la coadă, aşa se stă la coadă în Japonia să traversezi o stradă. Dacă oameni ăştia nu ar fi educaţi, nu ar fi răbdători, ce ar fi acolo? Un haos!

Ultima mea întrebare se referă la experienţa de viaţă pe care aţi acumulat-o până acum. Şi aş vrea să vă întreb, din această experienţă, ce aţi înţeles până acum că este cel mai important? La ce trebuie să fim foarte atenţi?

Un singur lucru, după părerea mea: credinţa. Că este în Dumnezeu, că este în ceva, în altcineva, că e în tine însuţi, dar cred că cea mai importantă e credinţa şi punct.