Sari la conținut

BONTON. Andrei Pleșu: „Românii se descurcă, de-aia nici nu sunt foarte grăbiţi să schimbe lucrurile”

Care sunt principiile importante după care vă ghidaţi în viaţă?

A.P.: Povestea asta cu principiile e o poveste lungă. Şi aş vrea să fac câteva observaţii. Toată lumea vorbeşte de principii. Amintiţi-vă că în regimurile totalitare cuvântul „principial” era un cuvânt cheie. „Aveți o atitudine cam neprincipială” sau „Vă rog foarte mult să vă comportaţi principial”. Asta însemna să respecţi nişte reguli care nu aveau nicio legătură cu tine, care respectau principii care îşi veneau din afară: de la o ideologie, de la un organ de stat. La noi cuvântul ăsta are o erdeitate proastă. Vă mai aduc aminte şi de Trahanache, cum ştiţi foarte bine în discursul lui vorbeşte despre „prinţipii”: „Bine zice fiul meu, unde nu sunt prinţipii, acolo e corupţie”. Da, e adevărat, dar Caragiale ştia de ce ia în băşcălie tipul ăsta de gândire de lemn. Fiindcă unii recurg la principii în inerţia unei gândiri de lemn: „Domnule am 5 principii, nu le încalc, ajung în paradis”. Nu e aşa simplu. Caragiale însuşi la bătrâneţe... Am găsit o scrisoare cred că îi era scrisă lui Paul Zarifopol, care şi el era în exil, care la un moment dat îi spunea: „Nu pot să fac asta din principiu, am şi eu principii”. Şi Caragiale îi spune: „Om bătrân şi cu principii?...”. Vrând să spună că la un moment dat principiile trebuie dublate de nuanţă, de talent moral, de înţelegere a conjucturilor, nu poţi să devii un mecanism care execută principii. Viaţa devine săracă în felul ăsta. Principii trebuie să ai, dar „principium”, cuvântul asta înseamnă început, deci principiile sunt un bun început, sunt un reper de start, sunt Steaua Nordului, vezi încotro bate o orientare corectă, dar drumul într-acolo, ăsta implică libertate, implică fantezie, implică înţelegere a conjucturilor. „Să nu minţi!”, ăsta e un principiu de necontrazis, dar are Nicu Steinhardt în cartea lui, în „Jurnalul fericirii”, jurnalul lui de puşcărie, o menţiune în care spune: „Când eram în achetă, faptul de a minţi era o virtute”. Sunt situaţii în care minciuna îţi salvează sufletul. Nu pledez pentru minciună, dar, ca să închei această paranteză, amintiţi-vă ce neprincipial s-a purtat Isus. A stat la masă cu vameşi, a stat de vorbă cu prostituate, primul om luat de Isus în rai a fost un tâlhar... „Cei din jur, oameni cu principii, au spus: Domnule, nu e în regulă, ce face omul ăsta aici?”. El era era cineva viu şi ceilalţi erau cineva... deveniţi roboţi ai unor principii. Câte principii trebuie să aplic... 3? 10? Nu uitaţi ce principii au mafioţii, e ordine în lumea mafioţilor, care se respectă. Deci, trebuie să fim precauţi cu acest termen care rezolvă prea rapid şi fără nuanţă lucrurile. Trebuie să ai principii, dar trebuie să ştii că ele nu sunt nişte repere de drum obligatorii, nişte reguli fixe, legea morală nu seamănă cu legea gravitaţiei, nu e de tipul ăsta.

Aş vrea să vorbim despre un subiect pe care, de altfel, dumneavoastră l-aţi abordat foarte mult în ceea ce aţi publicat... despre modul în care a evoluat sau după caz involuat comportamentul românilor după 1989? Cum mai stăm la acest capitol?

A.P.: Eu sunt bombănitor la capitolul ăsta şi îmi cer scuze dacă plictisesc cu asta. Mie mi se pare că nu am evoulat bine, pentru că s-au suspendat toate regulile, am devenit relativişti. Sunt câteva lucruri care mă supără în mod definitiv şi unele sunt banale aş spune. De pildă, eu sunt uimit ce tare au ajuns să vorbească românii pe stradă şi în general, în orice spaţiu public: e o hărmălaie. Strada, restaurantul, orice loc public e o hărmălaie. Eu nu am fost obişnuit cu tipul ăsta de poluare sonoră, când trebuie să ascult ce muzică ascultă ăla din maşina de alături sau din faţa casei mele, când trebuie să ascult ce vorbeşte la telefon unul la restaurant cu mama sau cu şeful... Sunt obligat la o indiscreţie pe care o detest. Aflu prea multe lucruri care nu mă interesează. În plus, e urât. Muzical vorbind, e urât. E o lume de zgomote. Ăsta e un lucru. Apoi... eu conduc, am o maşină şi merg cu ea prin oraş. O spun mereu: felul în care se conduce în România spune foarte multe, din păcate, despre modul în care noi înţelegem viaţa în comunitate. Este o brambureală, o agresivitate, o lipsă de graţie, o lipsă de respect pentru ceilalţi, un fel de focusare strict pe ţinta ta, nu contează cum ajungi la ea, nu contează dacă ceilalţi ies din asta păgubiţi sau dezavantajaţi. E ceva sălbatic în felul în care se conduce şi asta mi se pare un lucru grav. Încă o formă de politeţe comunitară şi care e grav încălcată în ultimii ani este buna utilizare a limbii. Se vorbeşte din ce în ce mai rău limba română, e plin de patrioţi care nu ştiu bine limba patriei lor. Şi ăsta iarăşi e un lucru care strică sufletele şi strică politeţea şi strică comunicarea, dialogul, convieţuirea. A vorbi bine o limbă înseamnă nu doar a comunica bine o informaţie, ci înseamnă a comunica o convingere, înseamnă a seduce, asta se ştie din antichitate. Socrate spunea mereu: „cine vorbeşte poate otrăvi sau poate mântui suflete”. Când vorbeşti, trimiţi către celălalt ori un ajutor, ori o toxină. Nu e vorba doar de limba română, orice limbă are aceste reguli. Dar când eşti român, eşti... fără loc şi fără istorie dacă nu îţi cunoşti bine cuvintele. Cuvintele au fiecare o istorie extraordinară, un conţinut... limba română e o limbă foarte expresivă. Cioran se plângea în Franţa, unde dispunea de o limbă extrem de rafinată, că îi lipsesc cuvinte şi fraze care erau posibile în limba română şi nu mai vorbea româneşte, fiind la Paris, fiindcă simţea că dacă vorbeşte nu mai poate scrie în franceză. Atât de uriaşă era amprenta limbii lui natale. Deci, cine nu are experienţa asta, cine nu a trăit niciodată acest contact cu propria lui limbă, e un om suspendat, care nu are consistenţă.

În ce domenii credeţi că ne descurcăm lăudabil?

A.P.: Cuvântul l-aţi folosit chiar dumneavoastră şi îl reiau: ne descurcăm, ăsta este cuvântul cheie. Românii se descurcă. Eu am repetat de multe ori asta, dar nu obosesc să o repet: de-aia nici nu sunt foarte grăbiţi să schimbe lucrurile, fiindcă dacă schimbi lucrurile, nu te mai descurci. Tu te adaptezi la o anumită încurcătură funcţională, dacă vine unul şi schimbă tot aranjamentul, ai momente de dezadaptare. Românii se descurcă. Nu spun asta strict peiorativ, românii s-au descurcat istoric vorbind. E un instinct bun al supravieţuirii, este un bun instinct al acomodării, un scriitor român de la începutul veacului trecut spunea despre români că sunt foarte adaptabili la suprafaţă, dar foarte conservatori la bază. Asta nu e rău. Adică ştiu să păstreze nişte temelii, dar la suprafaţă se dau după situaţiune. Dar eu aş prefera să fim mai atenţi la ce ne lipseşte. Domnul Noica ne-a spus odată tinerilor din jur: „vă uneşte ce vă lipseşte” şi ştia la ce se referă. Eu zic că la ora asta pe români îi uneşte ceea ce nu merge, ceea ce le lipseşte, ceea ce funcţionează aproximativ. Trebuie să găsim puterea să ne unim în calităţile noastre, nu în defectele noastre.

Scrieţi destul de des despre cum se trăieşte în România şi cu siguranţă ştiţi că există, mai mult decât oricând, un exod al populaţiei. Este opţiunea şi dilema majorităţii tinerilor de astăzi: de ce să rămâi, de ce să pleci? Ce le-aţi răspunde?

A.P.: A rămâne sau a pleca este o decizie foarte personală şi care implică şi un coeficient de destin. Sunt unii care asumă acest destin şi nu poţi să le spui nu, nu faceţi asta. Personal sunt pentru a rămâne în locul unde eşti amplasat pentru că socotesc că nu te naşti întâmplător într-un anumit loc şi că ai o anumită răspundere nu atât pentru locul respectiv, ci pentru faptul că tu eşti plasat acolo. Ceea ce nu înseamnă că oricine pleacă e în defect. Sunt situaţii în care oamenii pleacă şi a fost bine că au plecat. Dacă Eliade, Cioran, nu plecau, mureau în puşcărie... încât nu poţi să-i judeci. Astăzi lucrurile sunt mult mai simple pentru că nu mai există definitivatul care marca ideea de plecare înainte de 89. Acum poţi să pleci, poţi să stai câţiva ani acolo, poţi să faci bani, să faci meserii, să te întorci la o adică. Grav nu e că pleacă unii, grav e că unii se întorc şi nu găsesc aici nimic de făcut. Sunt blocaţi, nu sunt angajaţi, mor de foame. Oameni cu mare calificare obţinută la universităţi mari în străinătate. Asta înseamnă o risipă extraordinară. 

Sunteţi un om foarte solicitat, citat, apreciat, urcat poate de unii pe un piedestal, ați gustat un pic şi din sentimentul de putere când aţi avut funcţii publice... dacă aş folosi un termen pe care l-am mai auzit la dumneavoastră, astea sunt nişte condiţii care ar putea să te smintească. Cum rămâneţi un om modest şi cu picioarele pe pământ?

A.P.: Nu ştiu. Fapt e că niciodată nu am luat în serios nici funcţiile pe care le-am avut... ba, din contră, pot să spun că nu mi-au priit. Nu regret că am trecut prin etapele astea, dar m-am bucurat să plec mai repede decât ar fi fost legitim din punct de vedere strict legal. Şi asta pentru că pe mine poziţia de aşa-zisă putere nu mă amuza şi mi se părea că mă ia de la ocupaţiile mele reale. Cu soclu şi cu laudele şi cu astea... e un dezavantaj. Lasă că sunt unii care de-abia aşteaptă să vadă un soclu şi să ia târnăcopul... Dar asta a dat o falsă senzaţie că aş fi utilizabil la orice, oricând... şi primesc solicitări halucinante în ideea că pentru mine nu e o problemă să încropesc trei vorbe despre orice. Venim şi aici la o problemă de politeţe şi de educaţie: trebuie să ştii că nu poţi trata un scriitor, ca un croitor: „fă şi mie o vestă, îmi trebuie până mâine şi vă rog să nu aibă decât treizeci de nasturi”. Mi se spune şi ce să spun în ultima vreme, pentru că e o gândire de tip corporatist care te ia ca pe un simplu megafon, îţi spun textul şi tu trebuie să îl rosteşti. Deci, nu am decât dezavantaje până la urmă. Aş vrea şi eu să am o bătrâneţe mai calmă, mai aşezată, mai liniştită... M-am plâns într-un articol pe tema asta, degeaba. Pentru că întotdeauna se găseşte cineva care să spună: „ştiu, sunteţi foarte solicitat, îmi dau seama cât e de greu, dar să ştiţi că în cazul meu e o situaţie specială. Vă rog să-mi citiţi şi mie romanul ăsta, 400 de pagini, fiindcă ţin foarte mult să ştiu ce părere aveţi”. Dacă primesc 10 romane din astea, 10 texte din astea pe lună, sunt terminat. E inevitabil să devin nepoliticos. Ori nu răspund, ori explic în lungi discursuri epuizante că nu am timp, că nu pot, că nu mai pot şi aşa mai departe. Deci rămâi pe... A spus odată un gânditor englez chestia asta: când ai o funcţie, esenţialul este să nu îţi placă. Dacă îţi place foarte mult, te strici. Gloria strică pe mai toată lumea. Eu am cunoscut un singur om pe care în mod surprinzător succesul nu l-a modificat: era Nichita Stănescu. Pe Nichita îl lăudau toţi, mai ales la o vodcă. Toţi în jurul lui îi spuneau: eşti cel mai mare bătrâne, eşti extraordinar. Niciodată Nichita nu s-a smintit pe teme din astea. Ori ca să încasezi atâtea laude cât a încasat el şi ca să rămâi neutru mi se pare o virtute extraordinară şi Nichita o avea. 

După ce mai recunoaşteţi o doamnă astăzi?

Întâi de toate simt imediat dacă cineva vrea cu orice preţ să fie o doamnă. Mereu atentă să îşi construiască aceast desen: „Sunt o doamnă, atenţiune”. Eu simt imediat falsul aici. În general a fi politicos sau a fi un domn sau o doamnă se obţine, dacă lucrurile sunt autentice, fără efort. Firescul este calitatea unui domn şi a unei doamne, se poartă firesc. Şi dacă varsă paharul de vin pe masă la o masă nu se învineţeşte la faţă şi nu crede că e în plină catastrofă. Face o glumă, îşi cere scuze şi continuă. Deci, a fi domn sau doamnă nu este a fi un manechin constipat, înseamnă a avea naturaleţe. Recunosc o doamnă după felul cum se îmbracă, după felul cum vorbeşte... Apropos, se vorbeşte foarte urât chiar de unele doamne astăzi. Vorbirea buruienoasă a devenit cool, ca să intru şi eu în jargon. Îl citez a treia sau a patra oară pe domnul Noica, ne spunea: „Rolul fetelor este decisiv, dacă ele vorbesc frumos sau dacă nu acceptă băieţi care vorbesc urât, se schimbă tipul de dialog între fete şi băieţi”. 

Aş vrea să vă întreb, din experienţa dumneavoastră de viaţă de până acum, ce aţi constatat că este important, la ce concluzie aţi ajuns, ce v-a învăţat viaţa până acum pe dumneavoastră?

A.P.: Întâi şi întâi că sunt încă în proces de învăţare, până în ultimul moment poţi avea surprize, poţi afla lucruri care să răstoarne tot ce ai crezut până atunci. Eu nu m-aş mira să se întâmple asta. Dacă e să spun totuşi ceva aş spune că principalul sentiment pe care îl am faţă de tot ce am trăit şi de tot ce se poate trăi în general este că e recomandabil să iei tot ce ţi se întâmplă ca fiind un prilej. Adică o ocazie să începi ceva. Şi o bucurie şi o suferinţă şi o nenorocire şi o şansă, toate trebuie luate ca prilejuri. Să nu te opreşti la ele. Să nu te blochezi în satisfacţie, să nu te blochezi în suferinţă, să încerci să le iei nu drept efecte fără urmare, ci drept cauze ale unei posibile mişcări mai departe. Deci, a trăi viaţa ca pe un prilej, a trăi tot ce ţi se întâmplă ca pe un prilej, adică ca pe o provocare la care trebuie să ai un răspuns. Asta e maximum de înţelepciune pe care îl pot livra în momentul ăsta.