Sari la conținut

BONTON | Andrei Șerban: Am fost la școală ca să învăț să fiu cât mai pasiv posibil, să pun cât mai puține întrebări

Dana Gonţ: Cum de nu v-aţi lăsat dus de val? Totuşi, sunteţi un om cu un asemenea succes, care a lucrat cu nume mari în teatre celebre, pe toate continentele... Cum de succesul ăsta nu v-a permis să vă îngâmfaţi aşa un pic?

Andrei Şerban: Pentru că foarte devreme în viaţă, când am ajuns la New York, am întâlnit un doctor, nu era în teatru şi care avea foarte mult succes, era preşedintele Asociaţiei Cardiologilor din New York şi care venea la teatru foarte mult, îi plăcea de mine şi ne-am împrietenit şi l-am întrebat şi pe el care este cheia succesului. Zice: cheia succesului este aceea - o spun în englezeşte - enjoy as much as you can and don't believe in it one second. Adică...

Bucură-te cât poţi de mult, dar să nu crezi în succesul tău nicio secundă.

Exact. Deci asta mi-a rămas foarte clar în minte şi e adevărat, adică mă bucur să am succes, aş fi un ipocrit să spun că nu mă bucur, dar în acelaşi timp, în clipa în care o premieră s-a terminat, deja mă întreb ce fac acum şi ideea în sensul ăsta... America, care este o ţară care are lucruri foarte bune şi foarte rele, un amestec extraordinar, te învaţă un lucru, în special New York-ul, că eşti atât de bun cât succesul pe care l-ai avut ieri. Deci deja mâine trebuie să fii iară, să te pui sub semnul întrebării, să te pui sub semnul întrebării tot timpul. Nu-ţi dă voie să te opreşti să te relaxezi spunând: a, am succes, sunt cineva, e nonsens să crezi că eşti cineva. Eşti cineva şi eşti un nimeni. Suntem cu toţii foarte speciali, Dumnezeu ne-a făcut că niciunul nu semănăm unul cu altul şi chiar doi gemeni nu seamănă unul cu altul, fiecare e diferit, fiecare suntem foarte speciali şi, în acelaşi timp, în relaţie cu eternitatea suntem nimeni. Ce suntem? Deci, de a şti că eşti între special, între nimic şi absolut...

Să păstreazi un echilibru...

E foarte multă... poți să dansezi în jur. Să te cauți, să te găsești unde ești. Asta e tot. Toată viața asta e un fel de dans de a te regăsi.

Grația cu care dansăm însă, este esențială. Veniți în România din când în când și aș vrea să vă întreb ce vă supără cel mai tare când reveniți aici. Care sunt lucrurile care vă izbesc în față?

Prostia. De fapt, prostia câteodată e veselă, pentru că de la Ionescu și de la Cioran am învățat că trebuie să ai un pic de umor și chiar de bucurie pentru a vedea prostia altora și prostia ta însăți și a mea, dar atunci când sunt aici ceea ce mă deranjează cel mai mult este mitocănia. Obrăznicia, vulgaritatea, trivialitatea adâncă, groasă. Mie îmi place să fiu vulgar deseori, chiar în teatru, pentru că teatrul - de la Shakespeare am învățat asta - trebuie să atingă toate nivelele, de la cel mai înalt, de la absolut, de la îngeri, până la cel mai jos și cel mai vulgar, pentru că reprezintă - fiind imaginea, oglinda vieții teatrul - trebuie să reprezinte toate aspectele noastre, dar mitocănia care te trage în jos și fără să-ți dea niciun fel de speranță că mai există și altceva pe lume chiar că nu-mi place și e foarte mult din ea în... se întâmplă aici. Și e adevărat că asta există peste tot în lume. Nu e că în America mergi pe Fifth Avenue și caldarâmul e din aur, nu-i din aur făcut deloc, sunt foarte multe gropi, dar parcă e o lume în care poți să respiri mai ușor, adică e loc pentru toți. Câteodată vii aici și-ți dai seama că ești sugrumat de un provincialism care nu face bine la suflet.

Vedeți un leac pentru asta?

Singurul leac este să găsim această mică comunitate de simpatie în care unii chiar vor să aibă o experiență de o altă natură, de o altă calitate.

Să-ți creezi un univers paralel?

Da, da, exact. E imposibil să schimbi o lume întreagă, tot ce poți să faci este să te schimbi pe tine însuți, individual. Singura speranță a fiecăruia dintre noi este să simtă că suntem aici pentru altceva, nu doar pentru asta.

Care sunt însă lucrurile pe care le admirați, le apreciați în România încă? Ce vă place aici?

Îmi plăcea foarte mult simțul umorului, dar simțul umorului s-a cam... nici măcar bancurile nu mai sunt așa de bune cum erau pe vremuri, și ele s-au cam mediocrizat. Dar e adevărat, e o spontaneitate, o căldură, o afecțiune, un sens al improvizației, pot să spun că e un talent în nația asta. Dacă am un talent, de aici vine, de undeva. Și la nivelul simțirii, simt că e ceva foarte profund în simțire, dar toată asta este atât de multă rugină s-a pus peste ceea ce este pur, spontan, adevărat, atât de multă ipocrizie, atât de multă minciună, pasivitatea asta care este foarte, foarte puternică, pe care am preluat-o din comunism, am fost la școală ca să învăț să fiu cât mai pasiv posibil, să pun cât mai puține întrebări, să accept cât mai mult totul, să spun „da la tot și să nu întreb nimic. Totul acum e altfel, dar tot pasiv. Cum să fii activ interior, cum să fii tot timpul într-o stare de întrebare, de căutare, pentru mine asta este esențialul.

Credeți că nu v-ați născut întâmplător în România? Sau credeți că oriunde v-ați fi născut parcursul dumneavoastră era același?

Cred într-o karmă, cred într-un destin, cred în faptul că nu din întâmplare sunt născut aici și cred că în timpul acestei vieți responsabilitatea pe care o am este să înțeleg de ce am fost născut aici și de ce revin tot aici. Nu întotdeauna înțeleg de ce, dar mă întreb.

Sunteți un om care a trecut prin sute, zeci de întâmplări de-a lungul vieții, aș vrea să încercați să vă amintiți de o întâmplare care v-a marcat în mod pozitiv. Când cineva s-a purtat cu foarte multă generozitate, cu foarte multă bunătate cu dumneavoastră și v-a rămas acel moment în minte pentru toată viața.

E un moment care m-a atins foarte mult, în care această femeie extraordinară, directoarea teatrului La MaMa din New York, Ellen Stewart, și eram cu ea împreună și eram în față la Colosseum. Mama mea tocmai decedase și știu că nu am putut să revin în România atunci, pentru că...

Nici n-ați știut chiar atunci.

Da. Mama mea era pe jumătate grecoaică și numele ei era Elpis, ceea ce înseamnă porumbel sau speranță în grecește. Și eram acolo și, dintr-o dată, a venit un tip foarte simplu și ne-a pus nouă - ei și mie - în mână, un porumbel. În acel moment, prin porumbel s-a transmis o energie care cred că nu era deloc întâmplătoare cu faptul că era o legătură cu dispariția mamei mele.

Exludeți ideea că a fost o întâmplare și atât.

Absolut sigur nu a fost o întâmplare. Sunt semne pe care nu le înțelegem ale unei generozități care vine de altundeva și pe care ar trebui să le respectăm și să le ținem în noi ca pe ceva prețios, pentru că aceste semne ne dau încrederea că nu totul pe lumea asta este negru și groaznic. Că ideea de miracol, de minune, există la fiecare pas.

Trăim într-o lume cu foarte multe probleme, conflicte, crize, aș vrea să-mi spuneți din perspectiva dumneavoastră care mai este rostul și locul teatrului astăzi?

Avem nevoie, cred, de un sens al comunității, să fim împreună. Deși cuvântul „comunitate” deja e un cuvânt care este distrus de limbajul dogmatic de regn comunist, dar comunitate în sensul mistic, în sensul vechi, grecesc al cuvântului, e ceva care ne înnobilează. Și ideea de te simți că ești cu celălalt și că împreună putem să avem gustul a altceva, a unei alte calități, a unei calități pe care n-o întâlnim în viață de obicei. De aceea, mergem la teatru și ca să fim entertained și ca să fim... să râdem sau să fim atinși, ori să fim emoționați ori să ne distrăm. Dar nici emoția, nici distracția nu sunt destul, ci când eram mic mergeam la teatru și se lăsa cortina, cortinele nu prea mai sunt sunt la modă azi, dar se lăsau cortine. Și mă uitam la cortină și copil fiind mă întrebam ce e în spatele cortinei, ce magie se ascunde în spatele cortinei și când se ridica cortina aveam acel moment în care făceam: „Aaaa!”. Și acest „Aaaa!” e ceea ce ne lipsește în teatru. Pentru asta cred că trebuie să mergem la teatru.

Ultima mea întrebare, știu că nu vă plac concluziile, dar aș vrea să vă rog totuși să-mi spuneți ce v-a învățat până acum viața că este cel mai important? Ce idei ați desprins până acum din parcursul dumneavoastră?

Dacă pot să-mi amintesc că sunt aici pentru un timp foarte scurt și dacă trăiesc această clipă fără să o simt din adâncul meu, clipa s-a dus și am și o datorie, am și o șansă de a servi ceva. De a servi ceva care este mai mare decât mine însumi.

Citiți și prima parte a interviului cu Andrei Șerban: În artă, dacă eşti politicos, e o cale sigură spre mediocritate.