Sari la conținut

BONTON. Dan Condurache: Profesorii sunt esenţiali. Şcoala, profesorii! Asta trebuie repetat la nesfârşit, dar cui?

Dana Gonţ: Mai aveţi pasiune pentru meseria asta?

Dan Condurache: Am mai spus asta, nu cred că pasiunea, ci să rămâi îndrăgostit de ea, aşa cum fac cei care nu se mai dau duşi de pe scenă. Eu, cel puţin, pot să vă mărturisesc, m-am zbătut toată viaţa între un amatorism semi-profesionist şi un profesionism fals. Pe de o parte nu au existat toate rigorile profesionismului, pe de altă parte nu au existat nici avantajele profesionismului. Şi atunci am mai încercat câte ceva, dar nu prea mi-a ieşit.

Dana Gonţ: Îmi e greu să înţeleg de ce susţineţi că „nu v-a ieşit”.

Dan Condurache: Artiştii sunt alţii, sunt cei aleşi de Dumnezeu: Toma Caragiu, Rebengiuc, Amza, Valeria Seciu, Olga Tudorache, ei sunt artişti adevăraţi. Cine are ochi să se uite la ei şi să vadă ce fac bine, cine nu... E un avantaj când stai prin preajma lor sau te acceptă, îţi acordă privilegiul de a sta prin preajma lor, te trag după ei. Adică oricât de prost ai fi, tot te aduc la mal. E bine să nu faci aprecieri decât să fii foarte, foarte critic la adresa ta. Chiar dacă uneori lumea îţi spune că ţi-a ieşit.

Dana Gonţ: Dacă am întreba acum foarte mulţi tineri ar spune... ce poate fi atât de greu, este totuşi o meserie în care lumea te admiră, te recunoaşte pe stradă...

Dan Condurache: Astea sunt extra-profesie. Paul Newman, un foarte mare actor, juca un personaj mexican, deci făcea o compoziție, el fiind american. A lucrat la 10 feluri de a vorbi engleza de către el, care era american. Şi stătea într-o baltă de noroi acolo, un regizor mai puţin semnificativ şi ăla îi spunea destul de excendat, aşa, „Paul, nu mai am ce să îţi spun!”. Avea o privire de parcă se zgâria pe suflet când se uita la regizor. „Nu mai am ce să îţi spun, Paul!” Şi stătea disperat, se vedea furtuna, nenorocirea, dezastrul. Şi la un moment dat regizorul zice „Tot ce pot să-ţi spun e că vreau mai mult de la tine!”. De-asta e grea, tu dai măsura lucrurilor.

Dana Gonţ: A te păstra critic la adresa muncii tale este o condiţie esenţială pentru a evolua?

Dan Condurache: Este, dar până când îndoiala devine boală. Trebuie să ai îndoieli... Lena Olin, o mare actriţă suedeză, îi spunea regizorului: m-aţi văzut într-un film şi eram foarte proastă... Şi el îi răspunde: da, pentru că numai actorii de talent joacă ori foarte prost, ori foarte bine, restul nu joacă deloc.

Dana Gonţ: Am citit câteva dintre rarele interviuri pe care le-aţi dat în ultima vreme şi am constatat că după atâţia ani vorbiţi cu drag, în fiecare dintre ele, despre profesorii dvs. Cât de mare influenţă poate să aibă un profesor asupra unui om astfel încât după atâţia ani...

Dan Condurache: Enorm! Şi asupra dvs! Probabil că dacă pun eu întrebările o să îmi spuneţi la fel de profesorii dvs.

Dana Gonţ: De câţiva dintre ei cu siguranţă!

Dan Condurache: Câţiva, mai mulţi sau mai puţini, dar profesorii sunt esenţiali. Nu ştiu ce se întâmplă cu toate avatarurile astea ale şcolii româneşti, dar ea este, cred că este şi înaintea bisericii. Şcoala, profesorii! Asta trebuie repetat la nesfârşit, dar cui?

Dana Gonţ: Ce aveau profesorii aceştia divini ai dumneavoastră şi nu mai găsim astăzi?

Dan Condurache: Mai sunt şi astăzi. Problema este că pentru a fi pedagog trebuie să posezi o mare putere de sacrificiu. Poate până la anularea personalităţii tale ca să râneşti la soclul elevului, studentului şi să nu oboseşti. E un sacrificiu imens. De ce? Probabil aveau şi satisfacţiile lor. Nu vorbesc de mine, vorbesc de Mălăele, de exemplu, care a ajuns un foarte mare actor, de Maria Ploae...

Dana Gonţ: Cum este să vă duceţi, timp de 40 de ani, să jucaţi în acelaşi loc? Ce înseamnă locul ăla pentru dvs?

Dan Condurache: Să luaţi cartea lui Marlon Brando care spunea „să joci de 300 de ori un spectacol". Explică foarte frumos, mult mai bine ca mine, chinul ăsta. Să te duci seară de seară şi să fii acelaşi, dar altul, la un standard pe care nu ţi-l poţi permite mai jos pentru că nu mai plăteşte populaţia. Eu ţin la chestia asta cu firma pe care ai slujit-o, ca într-o căsnicie, ca într-o aventură, chestia asta cu a sta numai într-un teatru... ţi-a fost casă, te-a primit şi când ţi-a fost bine şi când ţi-a fost rău, şi mai ales când ai fost deznădăjduit. Ştiu că deznădejdea este un păcat, dar teatrul nu ţi-a refuzat găzduirea în momentele alea.

Dana Gonţ: Aş vrea să ştiu dacă pentru dvs este importantă politeţea.

Dan Condurache: Da, da. Eu nu cred în repetiţiile scrâşnite, în violenţele de limbaj şi de orice fel ... Cum spunea profesorul nostru (vedeţi ce înseamnă să ai profesor, îţi aduci aminte, te scoţi!) măcar să ne dăm „Bună ziua”, adică un minim de respect. Să nu fim atât de neînţelegători cu semenii, să minţim mai puţin, deşi văd că e un sport naţional. Sau ăla: să îţi găseşti un pedigree bun, părinţii au fost săraci, dar au avut. Ăsta e un sport naţional, la toate trusturile de televiziune. De ce să nu spui: n-am nimic! Decât credința în Dumnezeu și legea morală. Or, profesorul nostru ne avertiza că în momentul în care cei care încearcă să slujească adevărul vor fi din ce în ce mai puţini, iar cei care nici măcar nu se străduie, vor fi majoritari... dreptatea va fi de partea majorităţii.

Mai e o chestiune interesantă, un coleg ne-a semnalat zilele trecute: Bucureştiul are o populaţie de două milioane, ştiţi câte teatre instituţionalizate sunt? Șapte! Numărul spectatorilor pe seară e sub 3000! Dacă se umple. Ceilalţi ce fac, unde se duc?

Dana Gonţ: Ce vă mai place în România astăzi cel mai mult?

Dan Condurache: Eu mai știu ce îmi place? Mi-ar fi plăcut să stau mai mult pe acasă pe la mine, pentru că în principiu nu prea pleci de acasă niciodată, te muţi cu serviciul, aşa... Mi-aduc aminte de cea mai lungă vacanţă din viaţa mea, odată nu ştiu cum s-a nimerit, din 1 sau 15 iunie până în octombrie, ne-au lăsat pe ăştia micii la fel ca pe studenţi şi a fost superb să parcurgi vara şi să ajungi în toamnă, schimbările de culori, sunetele toamnei... Aia cred că a fost.

Dana Gonţ: La Dorohoi, să precizăm...

Dan Condurache: Da, un lucru care mi-ar plăcea şi acum să se întâmple, dar nu mai e timp de vacanţă...

Dana Gonţ: Domnule Condurache, pentru că vorbiţi cu multă înţelepciune, dar şi cu multă ironie...

Dan Condurache: Şi cu multă prostie, căci unde e multă lumină e şi multă umbră...

Dana Gonţ: Aş vrea să vă întreb, din tot ce aţi trăit dvs până acum, la ce concluzie aţi ajuns, ce e important, la ce să fim atenţi?

Dan Condurache: Nu e bine să dai sfaturi niciodată. Importante sunt întâlnirile, să ai privilegiul să simţi oportunitatea întâlnirii şi să profiţi de ea. Cu profesorii, partenerii, cu alţi oameni care îţi pot sau nu deveni prieteni. Ăsta e lucrul cel mai important, altfel ajungi cum spunea maica Tereza: singurătatea este cea mai cumplită boală a oamenirii. Întâlnirile sunt cele mai importante.