Sari la conținut
News Alert

BONTON. Maia Morgenstern: „Suntem cu toţii răspunzători pentru lucrurile care ne deranjează, ne mâhnesc, ne dezamăgesc”

Dacă sunteţi de acord mi-ar plăcea să începem să depănăm poveşti din copilăria dumneavoastră.

Maia Morgenstern: Ce poate fi mai plăcut decât să îţi aminteşti de copilărie?

Cum aţi fost educată, cum v-au convins să respectaţi anumite reguli, cum a fost copilăria dumneavoastră din punctul ăsta de vedere? 

Maia Morgenstern: Copilăria mea a fost o luptă permanentă a părinţilor mei pentru a-mi prezenta ce e frumos, luminos şi demn în viaţă, pentru a mă forma cu ambiţie întru respectarea cu străşnicie a respectului de sine şi a respectului celorlalţi. De la ... să te speli pe mâini, să spui bună ziua, să te respecţi pe tine însuţi, să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi fără a face din asta o constrângere, până la urmă m-au învăţat regulile dialogului, a-l asculta pe celălalt, a fi sensibil şi atent la ceea ce vrea, are nevoie. Chiar de când eram foarte mică: a învăţa să te joci cu celălalt, a învăţa regulile unui joc a constituit cred principala pârghie, principalul mod de a mă educa, de a învăţa să mă autoeduc. 

Există o întâmplare care vă vine acum în minte din care aţi rămas chiar de atunci cu o pildă importantă?

Maia Morgenstern: Nu ştiu dacă pildă... Acuma pur şi simplu mi-aduceam aminte, a revenit în memorie, momentul în care am început să citesc. Era disperat tata că am deja 7 ani jumătate şi nu citesc tot timpul. Tata citea de la 5 ani, de la 4 ani... dinainte de a se naşte... glumesc. Dar citea foarte mult de la o vârstă foarte fragedă, iar eu eram o ruşine, 8 ani aveam deja şi nu citeam carte după carte. Era o mare problemă. Şi odată am făcut varicelă şi atunci de voie de nevoie, am stat acasă, n-aveam ce face şi am început să citesc. Şi am descoperit nevoia de a citi, nu ştiu dacă plăcerea, dar nevoia de a citi. Şi am dat într-o lăcomie şi o lipsă de saţietate... nu m-am mai săturat.

Existau şi pedepse?

Maia Morgenstern: Da, sigur.

Şi cum arăta o pedeapsă?

Maia Morgenstern: Cea mai mare pedeapsă a tatălui meu a fost că am renunţat întreaga familie să mergem la teatru că am întârziat dincolo de limita permisă adică ora 2-3 după-amiaza, era deja 4. Şi m-a mai pedepsit odată. Mi-a interzis... Ascultam la radio teatru serialele, piesele de teatru radiofonic şi a interzis. Nu-mi terminasem lecţiile sau le făcusem superficial... şi tata a interzis atunci. Şi mamei i s-a făcut milă şi mi-a dat aparatul de radio (că era cu tranzistori) şi l-am pus sub pernă ca să nu răsune în toată casa şi mama a îngăduit, am avut această complicitate cu mama mea. 

Există o regulă de politeţe la care ţineţi foarte mult? 

Maia Morgenstern: Da. A da „Bună ziua” şi a răspunde la „Bună ziua” clar şi răspicat şi în ochii omului indiferent care ar fi relaţiile, tensiunile, conflictele de moment sau mai adânci. E loc de bună ziua, e o vorbă foarte bună la care eu ţin foarte mult. Până la urmă ce e politeţea, formalism? Nu, în niciun caz, nu pentru mine. Nu înseamnă neapărat o rigiditate şi un mod de constrângere, dimpotrivă, e un mod de a convieţui, un mod de a exista relaxat tu şi ceilalţi. O mână întinsă. Un mod de a spune celuilalt „îmi pasă”. Un mod de a nu-l constrânge pe celălalt să-ţi accepte oricum şi oricând gesturile, intenţiile, modul tău de a fi. Atunci când cineva ţipă, se răsteşte, se manifestă violent... agresivitatea, cred eu (şi poate că nu doar eu) e o formă de exteriorizare, o expresie a fricii, a nesiguranţei, a lipsei de încredere şi de stimă de sine ce se poate manifesta prin agresivitate. Asta nu absolvă agresivitatea, nu scuză „dragă, nu te iubeşti destul pe tine şi te manifeşti aşa”. Nu, nu scuză. Dar poate că este expresia nesiguranţei. Cred că se învaţă, regulile de politeţe se învaţă, modele trec şi astăzi e politicos să mănânci cu furculiţa în stânga şi mâine în dreapta... Nu la genul ăsta superficial de convieţuire mă refer, ci la cum am spus modul profund de a-l respecta pe celălalt şi a îi îngădui să trăiască. A fi atent la nevoile tale, la ceea ce îţi doreşti cu adevărat, a spune nu atunci când ceva invadează spaţiul tău privat, concepţia ta despre viaţă. „Sunt în faţa casei tale, pot să urc?” „Nu, nu poţi să urci, doresc să fiu singur”. Am dreptul să spun nu, pentru că atunci propriile frustrări se vor manifesta altfel şi o să fie trist.

Ce vă deranjează cel mai mult astăzi în societatea românească?

Maia Morgenstern: Suntem cu toţii răspunzători pentru lucrurile care ne deranjează, ne mâhnesc, ne dezamăgesc. La rândul nostru dezamăgim pe alţii din jurul nostru. Nu mă exclud! Eu sunt într-un turn de fildeş şi de acolo privesc aşa... cu un laser: asta nu îmi place, dincolo-i praf, acolo e... De câte ori am dat scrumul de ţigară pe geam? Să contabilizăm fiecare dintre noi, să privim şi ... Cred că mai curând mă îndurerează şi mă sperie cinismul, un fel de împietrire sufletească, un fel de surditate a sufletului. E o boală foarte molipsitoare, se suie aşa încet-încet, ţese o pânză de păianjen în care riscul e foarte mare să ne prindem cu toţii. Merge şi aşa. Ştiţi ce? Priveşti hai să spunem la televizor pe un post sau altul: o reclamă la mâncare, o reclamă la pastile de slăbit, altă reclamă la mâncare, altă reclamă la metode de slăbit. Cum să facem? Ce să facem? Când să spui nu, cum să spui nu, care sunt criteriile? Cred că de aici provin multe neajunsuri, păcate, nelămuriri. Criteriile după care exişti, valorile generale şi propriile valori, propriile principii care ar trebui să se subsumeze unor principii general valabile ale valorilor universale. Oare? „Asta nu! Nu fac asta! E împotriva demnităţii mele!”

Să vorbim şi despre ce vă place, ce mai apreciaţi astăzi în jurul dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Apreciez foarte multe lucruri. Apreciz însuşi faptul că stăm de vorbă într-un dialog sincer. Mi-e drag, prin natura profesiei mele, atunci când sălile pline de spectatori îmi dovedesc că e nevoie de artă, de arta teatrului, de ceea ce fac, nu fac degeaba umbră pământului sau scenei. Mi-e drag şi mă responsabilizează şi îmi spun că nu e totuna şi că prin natura noastră, a celor care pentru o clipă sau mai multe existăm în lumea teatrului, în lumea artelor spectacolului, aducem un strop de frumuseţe lumii. E nevoie de lucrul aceasta. Suntem un fel de Don Quijote? E în regulă, înseamnă că lumea are nevoie de Don Quijote. Ne-am întors de la un festival foarte important, poate cel mai important festival de limbă şi cultură evreiască, festival ce a avut loc la New York, Culturfest, unde într-un timp foarte scurt am jucat foarte multe spectacole, într-un ritm intens. Dacă vreţi ritmul acela în care am existat, cu repetiţii, cu spectacole, unele după altele, cu sufletul la gură, a refăcut condiţia începuturilor teatrului. A fost dovada clară că teatrul evereiesc trebuie şi merită să existe, are pentru cine să joace şi are mai ales ce să arate.

În profesia dumneavoastră, ideea aceasta de vedetă, de om cunoscut care apare la televizor cred că fascinează mulţi tineri, la ce este bună această faimă, care sunt părţile ei pozitive şi părţile ei negative, ce ar trebui să ştie, cu ce vine ea la pachet?

Maia Morgenstern: E o formă de sacrificiu asumată. Fără a te victimiza, te consacri acestui mod de a trăi, de a exista. În televiziune, în artele spectacolului, în film, cu bune şi cu rele. Dar cred că trebuie să ai conştiinţa sau să te întrebi cel puţin: oare am ceva de spus? Pentru că a fi vedetă într-un anumit moment presupune un consum foarte mare de energie. E o iluzie că eşti buricul pământului. De fapt se cere, se ia de la tine: energie, informaţie... Eşti expus, eşti criticat şi e bine să fii criticat. O gândire critică nu strică nimănui niciodată şi cred că asta ar fi important şi bine să aflăm şi în şcoală şi în modul de educaţie: a forma generaţie după generaţie într-un mod de a gândi critic

Din experienţa dumneavoastră de viaţă de până acum, ce aţi dedus, ce aţi înţeles că este cel mai important?

Maia Morgenstern: Pe măsură ce timpul trece, în momente diferite ale existenţei tot felul de alte lucruri sunt cele mai importante. În primul rând nu face rău altuia, în al doilea rând atenţie la nevoile noastre reale: de ce avem nevoie cu adevărat, ce ni se pare că avem nevoie? Şi de aici, atunci când nu obţinem, care e sursa suferinţelor, dramelor reale pentru un motiv mai mult sau mai puţin important, sau derizoriu? Cu ce unitate de măsură ne măsurăm bucuriile, tristeţile, comparând cu ce? Dialogul, comparaţia, nu ne strică. Un orizont larg iarăşi nu ne strică. Bucuriile, durerile, intensitatea lor... a şti să-ţi gestionezi nu doar faptele, dar şi stările de spirit, cred că ar trebui să devină o preocupare serioasă şi permanentă.