Cât teatru joacă puterea politică? O discuție cu Ion Caramitru și George Banu
Politica a fost întotdeauna strâns legată de arta dramatică. Minciunile deconspirate ale oamenilor de stat, măştile purtate în campaniile electorale, discursurile făţarnice, toate, au făcut, de-a lungul istoriei, carieră de succes.
„Minciuna şi încrederea, în politică, sunt noţiuni foarte vechi. Le întâlnim în Grecia Antică, când Diogene încerca, cu o lanternă, să găsească un om cinstit. A murit fără să găsească niciunul”, spunea, la CNN, Jeff Kancock, de la Stanford University.
„Poate un politician cinstit să aibă o carieră de succes? Concluzia mea este una singură. Nu!” - spunea, categoric, și Steven McCornack, de la University of Alabama, Birmingham.
„Teatrul citeşte lumea şi, evident, când l-am văzut pe Donald Trump la Casa Albă, am spus din primul moment Ubu Rege. (...) Când presa americană a început să fie foarte violentă cu Obama, îl tratau drept Hamlet. Pentru că era îndoielnic, pentru că avea ezitări (....). Evident că în asimilările oamenilor politici cu personaje teatrale, intervine un fel de lumină, de deschidere care leagă ficţiunea cu realitatea. Stalin, după cartea lui Jan Kott, Shakespeare contemporanul nostru, a fost asimilat constant cu Richard al III-lea”, punctează GEORGE BANU, eseist şi profesor de teatru.
„Eu, cel necumpănit deopotrivă,
Prădat la trup de firea necinstită,
Ne-ntreg şi scâlciat prea timpuriu,
Zvârlit în lumea ce respiră
Şi înc-aşa pocit, scălâmb,
Că pân' şi câinii mă latră, când păşesc şontâc pe drum”. (Richard al III-lea în Iarna vrajbei noastre)
Credeţi mai mult decât în alte vremuri în politicianul-actor, care nu mai face altceva decât să fie acolo ca să joace un rol? vrea să știe reporterul.
„Politicienii joacă teatru, de cele mai multe ori de proastă calitate. Pentru că sunt la vedere, au o biografie cunoscută, au şi o zonă necunoscută, umbrită, care începe să iasă la iveală odată cu anchetele care-l deconspiră..(...) şi până la urmă setea de putere şi dorinţa de a fi la vârf îi face să joace un teatru care pentru o parte a populaţiei ţine, dar pentru altă parte, mult mai preţioasă într-o societate, nu ţine”, este de părere actorul ION CARAMITRU.
Eseistul şi profesorul de teatru GEORGE BANU şi actorul ION CARAMITRU au împărţit în această toamnă scena Ateneului Român. Dezbaterea celor doi specialişti în arta teatrală a avut ca temă „lumea ca scenă”, nu doar din punct de vedere actoricesc, ci şi al felului în care aceasta reflectă politica actuală, cu toate nuanţele ei. Teatrul ne ajută să citim oamenii, dar tot el ne poate ajuta să vedem adevărata faţă a politicienilor.
A fi sau a nu fi un om de stat integru este mai mult decât o simplă parafrază shakespeariană. Ea descrie, perfect, drama scenei politice contemporane, din epoca post-adevărului.
Reporter: Conferinţa de astăzi era explicată şi printr-un citat din carea dumneavoastră, era un citat din Ronald Reagan, în care vorbea despre politicianul actor. Teatrul s-a mutat în sfera politicului...
GEORGE BANU, eseist şi profesor de teatru: „El a fost dintotdeauna în sfera politicului...Acum, o expoziţie foarte interesantă ... se cheamă Teatrul Puterii, la Louvre. O expoziţie Teatrul Puterii care analizează toate semnele teatralităţii, coroana, sceptrul, toate acestea sunt elemente de teatru integrate de către politică. Politica astăzi este şi ea marcată de teatralitate, dar ce este interesant este faptul că la un moment dat ne place să asimilăm un personaj politic unui personaj de teatru”.
ION CARAMITRU, actor: „Cea mai frumoasă expresie care se poate folosi în teatru şi este mai mult sau mai puţin una dintre indicaţiile lui Liviu Ciulei când le cerea actorilor să fie suspendaţi, în ideea rostirii unei replici sau jocului unei situaţii de înălţime morală, să se aşeze pe o pernă de aer. Adică să simtă că are înălţime, că are de unde vorbi. Ei, înălţimea asta în viaţa reală nu mai există. Şi cum vedem tot timpul folosinţa numelui de actor, nu numai pentru noi care facem asta în teatru, ci şi pentru actorii lumii, actorii politici, actorii economici, toţi sunt actori. Şi această apropiere prin îndepărtare, ca să folosesc o expresie a lui Brecht, nu face altceva decât să-i deconspire mai repede pe cei de care vorbeam mai devreme”.
Lumea de azi a devenit un spectacol cu final previzibil. Nu ne mai miră minciuna, nu ne mai surprind nici nedreptăţile, nici demagogia şi nici măcar corupţia.
Ce s-a urâţit foarte mult pe scena asta a lumii? Ce ne deranjează foarte tare?
ION CARAMITRU, actor: „Apariţia minciunii, minciuna care este...care capătă formă legislativă. Cred că asta mă înspăimântă mai mult. E în orizontul meu de aşteptare când văd că ceea ce se petrece nu este ceea ce am aşteptat să fie. Sigur, nu e nimic nou sub soare. Toată perioada comunistă asta a fost, o minciună adusă la putere şi întreţinută cu legislaţie specifică... Am trăit din plin această perioadă şi am sperat să se îmbunătăţească, ea nu s-a îmbunătăţit, s-a câştigat un oarecare drept de a spune ce spun eu acum de exemplu, dar nu e destul”.
În anul 1959, Eugen Ionescu a scris piesa „Rinocerii”, una dintre cele mai remarcabile lucrări ale teatrului absurdului. Pe durata a trei acte, locuitorii unui mic sat de provincie francez se molipsesc de rinocerită, maladia celor care se supun mereu majorităţii, oricare ar fi aceasta. Pentru că, scria Eugen Ionescu, este infinit mai greu să ne asumăm responsabilitatea propriilor opinii şi gesturi decât să consumăm o ideologie a societăţii.
Reporter: Credeţi că o piesă precum „Rinocerii”, de exemplu, este la fel de contemporană acum? Ne caracterizează?
GEORGE BANU, eseist şi profesor de teatru: „Recent, un prieten de-al meu din Luxemburg a pus în scenă Rinocerii, un spectacol nu extraordinar, dar bun, pe care el îl tăiase puţin şi mi-a plăcut foarte mult. Şi îmi spune „pot să vă spun ceva?". Am fost cu Rinocerii la Leipzig, în fosta Germanie de Est, şi acolo are loc acum o recrudescenţă a partidelor de extremă-dreaptă cu încoronare nazistă foarte puternică şi studenţii care nu auziseră nici de Ionesco, nici de Rinocerii mi-au spus „Uite ce piesă contemporană!”
Imaginea unei epoci este dată de suma lucrurilor pe care aceasta le lasă posterităţii. Dar şi de felul în care aceasta ştie să gestioneze valorile culturale moştenite şi duse mai departe. Până la urmă, scrie George Banu în ultimul său volum, „Scena lumii”, cultura îşi are rost: vindecarea rănilor sufletului.
Din păcate, însă, în România, lucrurile stau exact invers.
„Cred că scena culturală românească suferă de o agresivitate a prezenţei celor care dirijează: a imposturii, a mediocrităţii, a statutului foarte mediatizat al lucrului facil, al spiritului gregar, care face carieră, care face rating...Pentru că două lucruri sunt obligatorii pentru cei care vor să impună un anumit nivel, un anumit standard. Deci, nu trebuie să cobori, am auzit chiar şi aici la Filarmonică, să coborâm cu orchestra în fabrici şi uzine, pe câmpiile patriei şi să mobilizăm populaţia semianalfabetă să ovaţioneze pe Alban Berg. E o eroare uriaşă, nu se va întâmpla niciodată aşa ceva”, spune ANDREI-RADU DIMITRIU, director al Filarmonicii George Enescu.
(REPORTER: ALIDA MOCANU)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
