Sari la conținut

Copilăria scriitorilor. Aurora Liiceanu își bătea bunicul la palmă cu o riglă pentru că nu învăța mai repede românește

Am citit Thackerey şi mi-a plăcut foarte mult personajul principal care era un personaj hidos. Era rea, invidioasă, arogantă, intrigantă, ce putea să fie mai rău, şi am avut acest personaj o perioadă extraordinar de mult de prezent în viaţa mea. Voiam să fiu aşa”, spune Aurora Liiceanu într-un interviu pentru emisiunea „Digicult” de la Digi24.

A vorbit despre inocenţă, sensibilitate şi emoţii din vremea când era doar un copil.

Aurora Liiceanu s-a născut în Basarabia. Nu ascunde, însă, faptul că nu-şi mai aminteşte nimic de locurile natale. Şi asta pentru că, imediat după naşterea sa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, părinţii, împreună cu bunicii, s-au refugiat în România. Erau vremuri grele, de război. Iar familia TREBUIA să rămână unită.

Aurora Liiceanu: „Pe vremuri, nu ştiu cum e acum, copiii erau foarte responsabili de părinţi, cum am auzit că se întâmplă în Japonia, în continuare, deci în momentul în care plecai dintr-un loc nu-ţi lăsai părintele, îl luai cu tine, indiferent ce se-ntâmpla. Noi ne-am refugiat cu bunicii mei”.

Bunicul Aurorei s-a născut în anul 1877, iar primii ani de şcoală i-a facut la ruşi. Aşa a devenit Aurora profesoara de limbă română a bunicului: „Ţin minte foarte bine, că îl învăţam alfabetul - pe la 6 ani - românesc, pentru că el ştia în chirilice şi-l băteam la palmă cu o riglă şi-l certam în continuu că nu învaţă să citească româneşte pentru că prinsese partea rusească”.

Întâmplător sau nu, Rusia şi-a pus amprenta asupra copilăriei Aurorei…în paşi de dans. Timp de patru ani, a urmat cursuri de balet. O fascinau poveştile marilor balerini ruşi de la Galina Ulanova până la Anna Pavlova, dar şi geometria perfectă a paşilor de dans.

Îşi aminteşte admiraţia pe care a avut-o atunci când a văzut primele proiecţii de film despre viaţa balerinelor celebre.

„Am văzut filmul lui Lotreanu despre Anna Pavlova de câteva ori. Scena finală din Moartea lebedei, în care pe costumul celei care juca, în partea inimii, i se pusese o broşă roşie ca sângele, mi-a rămas pentru totdeauna în memorie.” (Aurora Liiceanu, „Prin perdea”)

După patru ani de balet, Aurora a picat examenul susţinut în faţa unui coregraf rus. Nu i-a părut rău, pentru că nu crezuse niciodată că acela avea să fie, într-adevăr, destinul ei. Asta nu a împiedicat-o să se îndrăgostească, la vârsta de 11 ani, de un viitor mare balerin. O primă dragoste neîmpărtăşită, spune Aurora.

N-a fost o fericită alegere, mi-am dat seama şi atunci. (...) cred c-am fost îndrăgostită de cineva care habar n-are cât de mult m-am îndrăgostit de el. (...) eram la şcoala de balet, eram foarte bună la carte, ceea ce e foarte rar la balet, că nu contează şcoala. Şi el era foarte, să zic, fragil la matematică şi îi făceam lecţiile, foarte cuminte, îi aranjam lecţiile”, povestește Aurora Liiceanu.

Sensibilitatea a moştenit-o de la mama sa, despre care Aurora spune că a avut darul de a fi perfectă.

Aurora Liiceanu: „Copiii uită sau nu-şi dau seama că există o perioadă în viaţa lor, o perioadă foarte scurtă, un an, doi ani, în care ei nu ştiu ce-au fost, cum au arătat şi ce făceau. Depozitarul acelei memorii rămâne mama. Asta mi se pare extraordinar de important, faptul că mama este cea care ţine o bocceluţă cu o parte din viaţa unui copil, pe care el nu şi-o va cunoaşte niciodată. O ţin minte pe mama mea când mă plimba cu sania, pe viscol, pe gheaţă şi faptul că era extrem de mamă. Eu cred că un copil îşi doreşte o mamă extrem de mamă”.

În psihologie, copiii nu au amintiri mai devreme de 3 ani, spune Aurora Liiceanu. Cât despre cele mai puternice trăiri ale copilăriei, ele sunt legate de locuri, forme, sunete şi culori, păstrate, în suflet, în cele mai mici detalii. Asemeni unor fotografii, într-o ramă.

Este un Moş Crăciun în care am primit o maimuţă din care ieşeau prune uscate, ştiu că m-am bucurat foarte mult, nu cred că prunele uscate cât maimuţa...e o lume a amintirii, amintirea nu este ceva unic, creează o întreagă lume, este vorba şi de patul în care eram, evenimentul care era, că era Crăciunul, cu cine eram, cum arăta jucăria”, explică Aurora Liiceanu.

Una dintre imagini este legată de vacanţă şi de momentele petrecute în taberele şcolare. Coloana sonoră a zilelor de vară, aşa cum şi-o aminteşte Aurora, a fost un cântec interpretat în cor: „La revedere, tabără dragă!”

Era o chestie care avea o coeziune emoţională care cred că contează foarte mult în copilărie. Copiii să fie, să se treacă peste că tu eşti mai frumos, mai urât, mai ...că tu ai bani mai mulţi, nu ştiu ce. Se creează un fel de lume a copiilor, lumea emoţiilor copilăreşti, în care cred că acolo e de fapt adevărata democraţie”, spune psihologul.

Deşi era un copil cuminte şi bine crescut, tentaţia fructului interzis şi-a spus cuvântul atunci când Aurora a furat o băiţă mică de păpuşă, de tablă, emailată. Nici până astăzi nu înţelege de ce a făcut-o: „Ştiam că nu trebuie să furi. De ce nu te duci să-i spui unui părinte înnebunesc, mor, vreau obiectul ăla! Şi el să rezolve problema, să te liniştească, să găsească o soluţie. De ce chiar gândul că pofteşti este un gând nepermis? Nepermis şi la vârste mici, şi la vârste mai mari”.

Nu şi-a creat lumi imaginare. A fost mai degrabă realistă, de mică, calitate moştenită de la tatăl său. El a învăţat-o să nu se plângă de nimic, dar mai ales, să înveţe să trăiască pe cont propriu. Deşi, recunoaşte Aurora, asemeni oricărui copil, a avut şi ea temerile ei.

Aurora Liiceanu: „Mi-era foarte frică de vreme, de viscole, de chestii, dar cred că asta am împrumutat foarte mult de la mama mea şi mai degrabă, imaginar cu totul, frica de animale. Dar între timp s-au modificat şi în momentul de faţă mi-e mai mult frică de oameni decât de animale. Un animal niciodată n-o să terorizeze o persoană. Nu are acest ritual al terorii. Animalul nu chinuie”.

Pentru Aurora Liiceanu copilăria este un album cu fotografii, imagini care se succed, de multe ori nelocalizate perfect în timp, o spune chiar ea. Există totuşi clipe de fericire care nu pot fi şterse din memorie, niciodată.

Aurora Liiceanu: „Mă văd foarte bine făcând cu bunica mea porumbei din cocă, albă, care se coceau, poate e un obicei basarabenesc, poate moldovenesc, şi care se făceau de Crăciun şi care aveau formă de porumbel. Mă văd învăţând, interesată. E foarte bine când tot ce se munceşte capătă o dimensiune din aceasta ludică”.

O păpuşă primită în dar, o culoare, verde, o sanie iarna, un cântec de tabără, un personaj dintr-o carte. Sunt doar câteva dintre imaginile-fotografii care alcătuiesc albumul unor momente fericite, lipsite de orice griji, din copilăria unei persoane speciale.