Sari la conținut

CU RESPECT, cu actorul Vlad Ivanov: Nu trebuie tot timpul să răspunzi la o contră. Dacă le bagi în seamă, te modifici în interior


Dana Gonţ: În formatul acestui interviu obişnuim să începem cu amintiri din copilărie, pentru că noi credem că este perioada care influenţează cel mai mult dezvoltarea ulterioară a unui om. V-aţi născut la Botoşani, într-o familie care mai avea, adică aveţi trei fraţi, mai avea trei copii, îmi imaginez că respectul, buna-cuviinţă, cu au fost reguli de bază pe care le-aţi învăţat acasă. Cum le-aţi învăţat, dacă cu vorba bună sau mai puţin bună şi cât de mult v-au folosit?

Vlad Ivanov: Cu vorba bună, da şi mi-au folosit foarte mult, pentru că dincolo de profesie, îşi spune cuvântul şi caracterul tău. Tu poţi să fii un bun profesionist, dar să ai un caracter foarte urât şi atunci să nu se împace nimeni cu tine.

Dana Gonţ: Care a fost figura care v-a marcat copilăria?

Vlad Ivanov: Am ţinut foarte mult la bunica mea din partea tatălui, pentru că mă iubea foarte tare, mă iubea cel mai tare dintre fraţii mei şi în clipa în care am început să fac Şcoala Populară de Artă în Botoşani, adolescent fiind, ea mă înţelegea foarte tare şi tot timpul mă întreba cum e acolo, ce fac, dar dacă e să vorbesc de cineva din domeniu, au fost profesorii mei de la Şcoala Populară, Theodor şi Silvia Brădescu. Nişte oameni absolut remarcabili şi spun că m-au marcat, pentru că nu mi-au dat cunoştinţe doar despre teatru şi despre ceea ce urmează să fac ca actor. Pur şi simplu am căpătat o educaţie, era un univers întreg acolo, când mergeam la orele de la Şcoala Populară de Artă. Vedeam oameni care vin de la serviciu, cu sacoşele, treceau prin piaţă şi luau şi ei ce puteau să ia de mâncare, ce se găsea pe atunci, veneau şi pentru două ore lăsau sacoşele jos şi se cuplau la universul ăla care exista acolo, era ca o oază de bucurie, de fericire pentru ei. Şi lucrul ăsta m-a marcat foarte tare, pentru că m-a disciplinat foarte mult şi am pornit aşa cu sufletul plin de acolo.

Dana Gonţ: Există o regulă de politeţe la care ţineţi foarte mult?

Vlad Ivanov: Să te uiţi în ochii omului, în primul rând, când stai de vorbă cu el, că aşa poţi să-l citeşti mai bine, poţi să-i vezi sufletul, se spune că ochii sunt oglinda sufletului, dar să... poate e şi o chestie profesională, pentru că ca actor ai foarte mare nevoie de energia celuilalt, să te hrăneşti cu ea şi să şi dai şi prin ochi poţi să faci chestia asta. Şi este extrem de frumos când eşti cu cineva pe scenă, să te priveşti şi să existe un flux de emoţie între el şi tine, emoţie pe care după aia o ia şi publicul în sală. Sau chiar cu publicul se întâmplă chestia asta.

Dana Gonţ: Dar vi s-a întâmplat să fiţi politicos şi să fiţi considerat un pic desuet?

Vlad Ivanov: Am să vă spun o întâmplare foarte drăguţă, de altfel. Eram la nişte prieteni într-o vizită şi am coborât dimineaţă să cumpăr nişte pâine, apă minerală... şi m-am dus şi cum sunt aşa politicos am zis „sărut-mâna, doamnă, o să vă rog frumos să-mi daţi o sticlă cu apă minerală şi o pâine", am spus „vă mulţumesc frumos, o zi bună, la revedere" şi ea mi-a răspuns: „Dar politicos mai eşti, dragă!". M-a amuzat teribil. Lumea nu e obişnuită să vorbească frumos, să spună „mulţumesc", să deschidă uşa... Mi s-a întâmplat într-o întâlnire să îi ţin haina la plecare domnişoarei şi să înceapă să plângă şi am zis: „s-a întâmplat ceva? Nu mi s-a mai întâmplat demult lucrul ăsta". Sunt lucruri care se uită, dar sunt atât de frumoase, e ceva ca o igienă interioară aşa, lucrurile astea mici te fac practic să fii cu totul aşa, mai special.

Dana Gonţ: Cum vi se pare că ne mai purtăm unii cu alţii?

Vlad Ivanov: Lumea se însingurează, după părerea mea, pentru că nu-şi mai deschid sufletele, e o frică, aproape o frică să-ţi mai deschizi sufletul în faţa cuiva, pentru că oamenii nu mai sunt atât de sinceri cum erau odinioară, au lucruri ascunse... nu mai vorbesc de firme, de corporaţii, cum prind câte un lucru mic cu care pot să te şantajeze sau să te şicaneze, imediat fac lucrul ăsta. Sigur că lumea trăieşte cu multe măşti pe faţă. Nu ştiu dacă îşi mai permite cineva să fie cu sufletul deschis, pur şi simplu, să vorbească sincer şi când vezi un om de ăsta, îl vezi că e adevărat, îl simţi. Eu, cel puţin, îi simt când sunt aşa.

Dana Gonţ: Vă permiteţi să fiţi aşa?

Vlad Ivanov: Cu cine trebuie, da. Dar nu cu toată lumea. Se modifică mult relaţiile, s-au modificat foarte tare.

Dana Gonţ: Vă amintiţi de o întâmplare în care cineva s-a purtat extrem de generos, extrem de politicos, extrem de galant cu dumneavoastră şi v-a impresionat, v-a marcat acel lucru pentru mai mult timp?

Vlad Ivanov: În autobuz, în 104, o doamnă pe care ulterior am văzut-o de multe ori la spectacole unde joc eu, în care joc eu şi ţin minte că autobuzul era nici plin, nici gol, era aşa, între, eram în mijloc, în faţa mea, lângă mine erau trei sau patru tineri şi ea a intrat şi fiind foarte impresionată că mă vede atât de aproape şi nu pe scenă, vorbea mai tare decât trebuia. Şi a spus: „nu pot să cred! Nu pot să cred, este Vlad Ivanov, actorul pe care l-am văzut la teatru, în Ivanov şi nu ştiu unde şi-n aia, şi-n aia" şi tinerii ăia s-au întors puţin aşa, s-au uitat: „ce dragă actor e ăsta, merge cu maşina?", că-n mintea oamenilor actorii trebuie să aibă limuzine, trebuie să-şi petreacă vacanţele în Ibiza, e o mică confuzie aici.

Nu e chiar aşa. Şi ştiu că am mers o staţie, ea a coborât şi undeva s-a simţit jignită probabil că tinerii ăia nu s-au întors şi până să se închidă uşile la autobuz a spus: „şi să ştie şi tinerii de lângă dumneavoastră că sunteţi marele actor Vlad Ivanov, din 4,3,2". La care ăia s-au mai întors o dată aşa şi au spus: "ce, domnule?". A fost o amintire plăcută, eu i-am mulţumit, ce-i drept, dar am coborât şi eu după o staţie pentru că lumea se uita la mine aşa, e ca şi cum se uită cineva la tine când mănânci şi nu mai ştii cum să mănânci.

Dana Gonţ: Ce vă lipseşte în România cel mai mult?

Vlad Ivanov: Trebuie să existe un minim respect şi o minimă formă de civilizaţie, să spui „bună ziua", să-ţi zâmbească, să se uite atent la tine, să înţeleagă ce spui şi să-ţi dea un răspuns. La noi nu se întâmplă chestia asta, încă e.. „Dar politicos mai eşti, dragă!", aşa se întâmplă, aşa e la noi. Nu peste tot, dar în afară mă bucur, m-am dus în Irlanda la un festival de film şi m-am oprit puţin într-un orăşel extraordinar, Kilkenny, oraşul ăla parcă era de turtă dulce aşa, era vopsit foarte viu, foarte colorat, oamenii foarte veseli pe stradă, extrem de veseli, de liniştiţi, copiii îmbujoraţi aşa, râdeau, am impresia că sunt în Rai aşa, am rămas aşa şi mă uitam cu drag şi cu emoţie la ce se întâmpla în jurul meu şi un domn în vârstă s-a oprit şi zice: „pot să vă ajut cu ceva?„ şi zic: „nu, stăteam pur şi simplu să vă admir oraşul, dacă sunteţi de aici. „Şi timp de trei, patru minute a stat cu mine, s-a bucurat şi el de bucuria mea, ne-am despărţit şi eu am plecat vesel pentru toată ziua, pentru că unui om i-a păsat de mine, iar... Uite, mă întrebaţi mai devreme de cineva care a făcut un gest, nu-l cunoşteam şi nici nu l-am mai văzut de atunci, niciodată. Asta nu au încă foarte mulţi de aici. Nu au disponibilitatea necesară să se oprească o secundă să facă o bucurie cuiva, să înţeleagă că nu numai eu exist pe lumea asta, că mai sunt şi alte fiinţe, care au nevoie de căldură şi de dragoste.

Dana Gonţ: De la puţini oameni am auzit să vorbească atât de mult despre suflet. E ca şi când îl îngrijiţi cumva în fiecare zi.

Vlad Ivanov: Da, cred că da. Dar nu e o chestie pe care o fac extrem de atent. E pur şi simplu ceva ce am primit foarte mult, de atunci de acasă, de la Şcoala Populară şi cred foarte tare în suflet, cred că dacă de mic ai şansa să primeşti mult suflet, cred că după aia şi tu la rândul tău trebuie să dai şi să aduci bucurie în jur.

Dana Gonţ: Ultima mea întrebare este ce v-a învăţat până acum viaţa, din experienţa de până acum, desigur, că este cel mai important?

Vlad Ivanov: Am învăţat să mă uit atent şi cu răbdare la cineva şi la anumite lucruri. Am învăţat să opresc iureşul ăsta în care trăim cu toţii şi dacă mi se întâmplă ceva urât să pot să las cum spune în „Jocul Ielelor„ Camil Petrescu: mai lasă o noapte gândului. Să ştii că trece o noapte şi ia o decizie a doua zi, nu atunci imediat pe loc, gata s-a întâmplat şi tu imediat trebuie să răspunzi. Nu trebuie să fii tot timpul, să dai un răspuns, să răspunzi la o contră, nu. Lasă-le să treacă pe lângă tine că dacă ajungi să le primeşti şi să le bagi în seamă tu te modifici în interior.