Sari la conținut

DĂ-TE LA O CARTE. „1913. Vara secolului”, recomandarea lui Radu Paraschivescu

Florian Illies este la a doua carte, după Generation Golf, apărută în 2000 şi dedicată anilor 1980. Illies este totodată cofondator al revistei de artă Monopol. De altfel, competenţa lui în domeniul artelor, cu precădere al picturii, transpare lesne din paginile acestui roman. Un roman aparte, în care personajele nu sunt plăsmuiri auctoriale, ci persoane şi personalităţi aievea, care au trăit, au iubit, au scris, au compus, au condus naţiuni, au trădat, au cântat, au pictat, au redactat tratate de filozofie, au vânat, au semnat documente politice importante etc. Persoane şi personalităţi care se numesc, la întâmplare, Franz Kafka, Josip Broz Tito, Thomas Mann, Oskar Kokoschka, Rainer Maria Rilke, Adolf Hitler, Gottfried Benn, Oswald Spengler, Iosif Visssarionovici Stalin, Alma Mahler, Marcel Proust, Arthur Schnitzler, Igor Stravinski sau Sigmund Freud.

Acesta este unul dintre elementele inedite ale cărţii lui Illies. Celălalt constă în tonul de film documentar la care recurge scriitorul pentru a realiza această prezentare a anului 1913. Florian Illies pare echipat cu o instalaţie capabilă să baleieze întregul an, de la prima la ultima zi, şi să surprindă tot ce s-a petrecut important în politică, în ştiinţă, în artele plastice sau în muzică. 1913. Vara secolului este, din acest punct de vedere, un reportaj literar de aproape 300 de pagini, în care fiecare capitol este dedicat unei luni a anului 1913 şi se deschide printr-o sinteză în zece rânduri a lunii respective.

Florian Illies izbuteşte o întreţesere dezinvoltă a coordonatelor în această carte-panoramă. Politica se împleteşte cu artele, alianţele politice se fac şi se desfac în ritmul în care apar şi se desfiinţează grupările artistice, destinul individual se profilează pe fundalul naţiilor în acensiune sau în cădere. Ochiul observatorului se opreşte pe aleile unui palat vienez, în miezul Berlinului sau într-o staţiune franceză. Florian Illies povesteşte la timpul prezent, evacuează orice urmă de patetism din tonul relatării, dar păstrează resurse discrete de umor când situaţia o cere (ce-i drept, destul de rar).

Cu ajutorul lui, îl vedem pe Thomas Mann în capcana propriilor sale manii, ticuri de viaţă şi tabieturi. Îl vedem pe Franz Kafka gata să-şi piardă minţile de dragoste pentru Felice Bauer, iubita lui, şi trimiţându-i scrisori de dragoste în care o sfătuieşte să nu cumva să-l accepte de soţ dacă-i e dragă viaţa. Îl vedem pe Georg Trakl deambulând în pragul descompunerii sufleteşti, bându-şi viaţa şi ieşind la suprafaţă pentru a lăsa lumii câte o poezie excepţională. Îi vedem pe Hitler şi Stalin intersectându-şi paşii pe aleile din preajma palatului Schönbrunn, cu mecanicul şi pilotul de încercare Tito pe undeva prin preajmă. Îl vedem pe Franz Ferdinand, a cărui asasinare va declanşa Primul Război Mondial, decimând specii întregi de animale prin vânători sălbatice, ale căror trofee sunt expuse apoi pe holurile şi în pavilioanele palatului de la Konopişte. Îl vedem pe Oskar Kokoschka beat de iubire pentru văduva lui Gustav Mahler, Alma, şi dispus să redea povestea lui în cel mai important tablou pe care-l va fi lăsat omenirii. Îl vedem pe Marcel Proust începându-şi odiseea interioară care se va numi În căutarea timpului pierdut. Îl vedem pe Igor Stravinski asistând la premiera unei creaţii pentru care se alege cu fluierături şi manifestări de cavernă. Îl vedem pe Max Weber născocind epocala formulă „dezvrăjirea lumii”. Vedem un carusel de întâmplări, accidente, aventuri, certuri şi împăcări, înfiinţări şi desfiinţări, amoruri şi omoruri. Vedem cum arăta Europa începutului de secol douăzeci cu puţin timp înaintea atentatului de la Sarajevo. Şi ni se pare, prin mijlocirea lui Florian Illies, că suntem acolo, în miezul evenimentelor. Nu martori pătrunşi în tunelul timpului, ci actanţi cuprinşi pe rând de curiozitate, bucurie, spaimă şi disperare.