Sari la conținut

DĂ-TE LA O CARTE. Radu Paraschivescu recomandă "Viaţa ficţiunii după o revoluţie"

Radu Cosaşu e tobă de literatură, film, muzică, sport, pictură şi câte altele. Are ochi şi pentru Platonov, Scott Fitzgerald, Cehov sau Kundera, şi pentru Wayne Rooney sau Ibrahimovici. S-a autointitulat o vreme „extremist de centru”, până la retragerea din paginile Dilemei Vechi. În tinereţe, i-a trimis o scrisoare lui Camil Petrescu, semnalându-şi intenţia de-a scrie despre fotbal în publicaţia lui. A semnat cronici de film sub pseudonimul Belphegor şi s-a prezentat mult timp drept „cronicar de sport”, parcă atent la cuvintele spuse cândva de Keith Richards de la Rolling Stones: „Din neatenţie, era cât pe-aci să devenim respectabili”. Este autorul multor butade, dintre care poate cea mai cunoscută este „Să luăm totul în tragic şi nimic în serios”.

Şi totuşi, un personaj cu un asemenea farmec refuză apariţiile publice. Preferă să scrie, să citească şi să trăiască departe de luminile scenei. Şi iată-l pe Radu Cosaşu la 85 de ani apărând cu o carte pe a cărei copertă apare în sfârşit, alături de pseudonim, şi numele real: Oscar Rorlich. O carte în care, dincolo de poanta fină, de aluzie, de umor şi de scrisul mătăsos, Radu Cosaşu îşi revizitează trecutul fără a-l supune – fapt salutar – intervenţiilor cosmetice. Viaţa ficţiunii după o revoluţie este o reasamblare a ideilor care au compus şi osatura altor cărţi (printre care ciclul Supravieţuirilor), dar nu numai atât. Nici pe departe. Cartea are două părţi care se luminează, se explică şi se completează una pe alta: „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent” (care cuprinde o serie de articole apărute în Dilema Veche) şi „Oscar Rorlich şi un fost şef al cenzurii”. În acest fost şef al cenzurii, pe nume Arthur Reznicek, unii critici au identificat trăsături ale lui Leonte Răutu, fără să se poată conchide că avem cu adevărat de-a face cu portretul lui modificat.

Radu Cosaşu pune singur reflectorul pe păcatele ideologice ale tinereţii, pe anumite cedări pentru care nu caută justificări sau disculpări. Asumarea lor se face calm, detaşat şi autoironic. Cosaşu nu vrea să se jupoaie cu martori şi nici să exorcizeze un monstru al trecutului. Vrea pur şi simplu să spună cum a fost, într-un prelungit număr de striptease ideologic. De altfel, Radu Cosaşu nu se simte deloc bine în compania excesului, a fanatismului şi a fatalismului. Fără să fie un solar debordant, el este un lucid înnobilat de cultură şi de frumuseţea lucrurilor simple. Indiferent dacă stă de vorbă cu fiul său imaginar exilat în Groenlanda, cu o soţie imaginară, cu un prieten imaginar sau cu oglinda, Cosaşu îşi reparcurge etapele vieţii şi are puterea deloc la îndemâna oricui să nu se inflameze şi să nu patetizeze (un alt lucru care nu-i e aproape de suflet).

Ficţionarul Radu Cosaşu, alias extremistul de centru, alias Maestrul (cunosc puţini contemporani de la noi care să merite mai mult acest apelativ decât el) izbuteşte, prin prospeţimea scrisului şi prin puterea de-a emoţiona, să placă tuturor generaţiilor de cititori. Iar ăsta e un lucru cu adevărat remarcabil. Într-un timp al tribalizării şi al radicalismului ulcerat, într-o vreme a ranchiunei şi a datului cu barda, scrisul elegant şi dens al lui Cosaşu place şi postadolescenţilor, şi maturilor, şi vârstnicilor. E adevărat, Ion Caraion pronosticase cândva, cu o undă de maliţiozitate în glas: „Cosaşu va scrie o carte bună doar când nu se va gândi să placă tuturor”. Nu se poate şti dacă s-a gândit sau nu, dar uite că place. Dacă nu tuturor, imensei majorităţi.