Sari la conținut

DĂ-TE LA O CARTE. „Ultimii martori” de Svetlana Aleksievici

Radu Paraschivescu: 

„Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură din ultima vreme au fost priviţi mai degrabă cu neîncredere decât cu încântare în România. Iar contestările cele mai aprige au venit, paradoxal, din partea unor oameni care nici măcar n-au trecut prin cărţile autorului pe care s-au repezit să-l veştejească. Aşa a fost cu Patrick Modiano, cam la fel a fost şi cu Alice Munro, ca să nu mai spun de suedezul Tomas Tranströmer, de care, să fim sinceri, nu prea auzise multă lume de la noi din bătătură. Pe lângă asta, de multe ori ni se pare că deţinem (şi poate chiar deţinem) o propunere mai bună. N-aţi auzit pe nimeni întrebând: de ce Alice Munro şi nu Margaret Atwood? De ce Modiano şi nu Salman Rushdie? De ce Tranströmer şi nu Philip Roth, Ismail Kadare, Julian Barnes sau Amos Oz?

Când juriul Academiei Suedeze a decernat Premiul Nobel pentru 2015 bielorusei Svetlana Aleksievici, atoateştiutorii ne-au mai făcut o dată cu ochiul: „ehe, e lucrătură politică”, fără să ne spună în ce anume consta lucrătura. Mai bine informat, juriul Nobel a stabilit că scrierile Svetlanei Aleksievici reprezintă „un memorial al suferinţei şi al curajului în epoca noastră”. Scriitoarea şi jurnalista bielorusă a fost o vreme mai cunoscută în străinătate decât în ţara natală, dat fiind că regimul lui Aleksandr Lukaşenko a supus-o pentru o vreme persecuţiilor. Aleksievici a plecat din Bielorusia în 2000 şi s-a întors cu cinci ani în urmă, după ce a trăit la Paris, Göteborg şi Berlin.

Naraţiunile Svetlanei Aleksievici pornesc de la relatări ale unor oameni care au fost martori sau participanţi la evenimente din istoria fostei Uniuni Sovietice: al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan, catastrofa de la Cernobîl şi căderea URSS. Istoria orală se transformă astfel în istorie scrisă, indiferent dacă vorbim despre Sfârşitul omului roşu, Soldaţii de zinc, Dezastrul de la Cernobîl, Fermecaţi de moarte sau Războiul are chip de femeie. Sau despre Ultimii martori, impresionanta carte pe care v-o prezint astăzi şi care a apărut la Editura Litera, în colecţia Clasici contemporani şi în traducerea sclipitoare a Antoanetei Olteanu. Ultimii martori înseamnă de fapt întâlnirea dintre candoare şi barbarie. Fiindcă vocile care vorbesc în carte sunt vocile unor copii cărora al Doilea Război Mondial, poate cel mai inuman conflict din istorie, le-a marcat viaţa şi a pus pe ea lespedea suferinţei, a durerii şi a pierderii. Sunt copii, fete sau băieţi, care în timpul războiului au 5, 8, 12, 10 sau 6 ani şi-i cheamă Jenia, Nataşa, Katia, Valia, Nikolai, Volodea, Zina, Oleg, Saşa etc. Copii care astăzi sunt muncitori, tipografi, taximetrişti, pensionari, maiştri, doctori în ştiinţe filologice, bucătari, frizeri, lăcătuşi, montatori de aparate radio. Copii care au ajuns oameni la casele şi la rosturile lor, dar care s-au maturizat cu forţa, fiind supuşi şi expuşi ororilor. Copii fără copilărie. Copii purtând în carnea sufletului răni care nu se vor închide niciodată.

Svetlana Aleksievici şi-a folosit din plin calităţile de jurnalist şi în Ultimii martori. Ea a prelucrat amintirile a 101 de copii care au trecut prin război (sau mai bine zis prin care a trecut războiul) şi a alcătuit, cu o forţă a evocării absolut remarcabilă, o adevărată antologie a calvarului îndurat la vârste mici. Sigur, nu e nevoie de o asemenea răvăşire ca să înţelegi ce blestem a fost războiul. Când însă te gândeşti că printre victimele lui s-au numărat – sufleteşte şi fizic deopotrivă – atâţia copii nevinovaţi, simţi că te îneacă revolta. Iar odată cu revolta nu-i exclus să te înece şi plânsul, mai cu seamă când citeşti titlurile acestor mărturii concentrate, cu puţine excepţii, în două, trei sau patru pagini: „Închide ochii, băiete! Nu te uita!”, „Tanti, luaţi-mă şi pe mine în braţe!”, „Mama n-a zâmbit niciodată”, „În ultimele clipe au început să-şi strige numele”, „Cine plânge e împuşcat”, „Multă vreme l-am aşteptat pe tata. Toată viaţa”, „O mână de sare. Tot ce rămăsese din casa noastră” şi multe altele.

Inocenţa faţă în faţă cu violenţa, oroarea şi spaima. Poezia vârstei fragede făcută ţăndări de obuze, mortiere sau imagini ale coşmarului. Aceasta este, pe scurt, cartea Svetlanei Aleksievici. Ultimii martori o confirmă pe scriitoarea şi jurnalista bielorusă ca pe una dintre vocile puternice ale literaturii de azi.

Vă invit să vă oţeliţi ca s-o parcurgeţi şi să nu o rataţi. Vă aştept săptămâna viitoare şi vă doresc să trăiţi, să citiţi şi să visaţi frumos. La revedere!”