Sari la conținut

De câte monumente are nevoie un oraș?

De câte monumente are nevoie un oraș, pentru a fi considerat o urbe civilizată?  Ce este mai important: numărul sau calitatea lucrărilor? Pe ce criterii a decis Primăria Municipiului București, după 1990, să cheltuiască fondurile destinate spațiului public? Cine sunt "abonații" la câștigarea concursurilor organizate de autorități?  Cum privesc specialiștii în artă ce se întâmplă în spațiul public? Cum ar putea fi evitate "deraierile" din acest domeniu?
Răspund la toate aceste întrebări artistul vizual DAN PERJOVSCHI, criticul de artă PAVEL ȘUȘARĂ, arhitectul JUSTIN BARONCEA, curatorul IOANA CIOCAN, istoricul de artă COSMIN NĂSUI și sculptorul IOAN BOLBOREA. Un material marca „Digicult”:

Primăria Capitalei va aloca, anul acesta, 30 de milioane de lei, sumă destinată realizării de monumente. Printre ele, o statuie ce reprezintă un dac, una intitulată „Lupta cu inerția” sau o lucrare ce poartă denumirea „Spațiul cubului”.

„Orașul ăsta a fost maltratat cu monumente proaste, pe cuvântul meu! E-aproape ridicol!”, consideră artistul vizual Dan Perjovschi.

Ce fel de monumente sunt în București, ce ne bucură nouă ochii, sufletul și buzunarele? vrea să știe reporterul.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Avem o groază de monumente, din păcate sunt - majoritatea dintre ele - și de groază. Dacă stăm să le numărăm și să comparăm numărul lor cu numărul celor prezente în alte capitale europene, suntem în minus. Cred că problema noastră cea mai mare, pe lângă sume, (...) este amplasarea lor, fără niciun fel de consultare adevărată a nevoilor spațiului, a nevoilor cetățenilor, fără recontextualizarea spațiului public și, bineînțeles, a ceea ce ele reprezintă.

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”Hai să spunem o poveste scurtă. Merg pe Calea Victoriei, pe jos sau pe bicicletă, trec pe lângă Hilton, cum mă uit în stânga, pac, Eminescu! Frumos, în parc. Mai merg un pic pe bicicletă, mai dau de două ori la pedale, mă-ntâlnesc cu regele Carol: mare, frumos, înalt, pe soclul minunat. Mai mergem un pic, monumentul Revoluției, obelisc, cartof mic, prăjit, ce-o fi, înfipt în el, pe jos butuci de lemn, mai merg un pic, Maniu, făcut zob. Crăpat, rupt, stă pe scaun. În spatele lui, un triunghi de travertin pe care curge un pârâiaș de floricele roșii. (...) Mă uit în partea dreaptă, o cruce. Nu e o cruce, e Coposu. O iau pe lângă Coposu, merg un pic, e un băiat cu multe mâini, care se-aruncă-n cap, în parcul de la Kretzulescu. Și, deja, eu cred că-i o colecție mai mult decât promițătoare”.

Toţi cei care s-au perindat la conducerea Primăriei Capitalei au avut o slăbiciune pentru artă. Dacă numeri monumentele pe care le-a lăsat în urmă fiecare edil, ajungi la concluzia că primarul este cel mai bun cunoscător de artă, cel mai eficient Mecena și cel mai mare colecționar.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Fiecare primar se crede îndreptățit să aibă un tip de bun gust, crede că e o autoritate în materie de urbanism și vrea să-și educe cetățenii cum are el chef!

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: Ai un elan, ca primar, să faci ceva în oraș, să rămână primarul legat de numele unei statui - de cele mai multe ori cam asta era intenția, ca și podurile, de cele mai multe ori erau marcate: „Acest pod, această stradă, această pasarelă a fost făcută în timpul acelui primar", cam aceeași dorință este și pentru a pune o sculptură în spațiul public, este dorința unui primar de a-și lega numele de spațiul public.

De regulă, consiliile locale, primăriile - nu doar din București, ci din toată România - folosesc de cele mai multe ori monumentul inaugurării unei sculpturi ca un fel de moment electoral.

DAN PERJOVSCHI:  Băieții comandă la bucată. „Vioara spartă”! Vioara spartă o găsești în toată lumea! O comandă din cataloage, iau un monument: Îmi trebuie „Copilul pe bancă”, îmi trebuie „Vioara”, îmi trebuie „Harfa”!

IOANA CIOCAN: Nu vedem niciun exemplu de mobilier urban care poate să fie folosit și care să arate estetic un pic altfel decât unul cumpărat dintr-un catalog de leagăne.

DAN PERJOVSCHI: Să știi că mult mai mulți bani se duc pe borduri decât pe Brâncuși. Pe panseluțe s-au dus mult mai mulți bani decât pe voievozi. Mobilierul ăsta urban, care e enorm, în toată țara, dacă-l gândești, sunt niște nume colosale care au fost tot timpul manevrate, încât păreau sume mici, nu intrau în atenția publică, așa cum intră un monument de niște milioane.

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu": Nu spun că numărul e important. Spun că nu există un proiect de oraș, în care monumentele astea să înceapă să aibă sens. De fapt, asta-i problema cea mai mare: că nu există o încercare de a construi un proiect. Ci o încercare de a amplasa fel de fel de obiecțele, pe bani foarte mulți, te miri unde.

„Inflația” de monumente despre care se vorbește în ultimii 27 de ani se justifică și prin nevoia de a compensa o serie de lipsuri moștenite.

IOAN BOLBOREA, sculptor: E o prostie, nu e nicio inflație, avem foarte puține monumente și, mai mult, există unele noi și altele care se refac, pentru că în perioada comunistă au fost distruse foarte multe monumente, din ordin politic, bineînțeles. Unde sunt multe, duceți-vă în Italia, să vedeți monumente multe!

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: La orice schimbare de regim, de establishment, primele victime au fost monumentele. Când au venit comuniștii, de pildă, au fost demolate toate monumentele pe care ei le-au socotiti burgheze. A fost demolat Mestrovici! Din fericire, a rămas Brătianu. Dar Ferdinand a fost topit! Când s-a revoltat lumea împotriva comunismului, a fost demolat Lenin, a fost demolat Petru Groza... Și Dobrogeanu-Gherea a pățit-o!

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Românii amplasează monumente acuma ce n-au putut să le pună în timpul comunismului. Reveniți-vă!
Am putea fi un pic mai inteligenți, că nu trăim mai bine dacă avem voievozi mai mari!

De câte monumente e nevoie și pe cine reprezintă ele?

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: În momentul de față se stabilește, de exemplu, că avem nevoie de o sculptură cu Eliade. Și-atunci ce facem? Este un concurs, amplasăm scuptura care-l reprezintă pe Eliade pe bulevardul Eliade, luăm sculptura și-o amplasăm în intersecție. Cam așa se fac lucrurile. Dintr-un material cu caracter permanent, bronzul, ceea ce înseamnă că, dacă artistul a greșit în reprezentarea lui Eliade, comisia care a dat pe n.v. avizele au pus-o acolo, nu facem decât să le lăsăm copiilor noștri o moștenire extrem de tristă, la fel de tristă ca sculpturile amplasate prin țară, lăsate de Partidul Comunist, care reprezintă diverși muncitori oțelari, culegători de mere șamd. Doar schimbăm tema, din păcate, modul de tratare rămâne la fel. Teme populiste 100%, amplasare fără niciun fel de consultare publică, fără niciun fel de studiere a nevoii pe care o are cartierul respectiv.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: Sigur că poate o comparație cu Marea Britanie n-ar fi în avantaj. Și-acolo se pun foarte multe lucrări în spațiul public, multe dintre ele nu sunt sculpturi care să rămână permanent în spațiul public, sunt cu factură temporară. Prin urmare, acest factor nouă ne lipsește, de cele mai multe ori, noi punem o sculptură cu gândul la veșnicie.

Cu gândul la veșnicie, pare să ne scape un aspect de care se lovește orice contemporan: calitățile estetice ale monumentelor.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Nu știu ce se-ntâmplă, nu știu cine decide, nu știu cum de-a ajuns să de-ntâmple lucrările astea... Producția românească de lucrări de artă e mult mai bună și mult mai de calitate decât ceea ce se vede în orașele noastre.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Întrucât aceste monumente se fac pentru a strânge niște voturi - că altă explicație eu nu găsesc - se merge în continuare, în secolul XXI, pe aceleași teme pe care le-am văzut și le-au văzut și le-au văzut și părinții noștri, și bunicii noștri, și străbunicii noștri. Se merge pe eroi naționali, se merge pe teme care sunt extrem de facile, extrem de pe înțelesul cetățenilor.

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”: Domnule, ăștia-i cu graffiti-ul sunt mici copii, pe lângă ce trăsnăi au apărut în oraș, pe bani publici, achiziții publice, fel de fel de monumente și fel de fel de sculpturi și fel de fel de nebunii, care, în spatele lor, vin ranforsate bine de critici elogioase și de prezentări abstractoide.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Ce s-a întâmplat cu monumentul Caragiale, din fața Teatrului Național: a fost o isterie în masă. A fost un delir în presă și în lumea artelor, dar în special în zona care nu are nicio tangență cu sculptura. A fost acuzată lucrarea lui Bolborea că e urâtă, că sunt caricaturale portretele și atitudinile. Acest caricatural arată tocmai detașarea de crisparea iluzionistă a etapei academiste a sculpturii.  Sculptorul își stăpânește formele, nu se supune modelului.

IOAN BOLBOREA, sculptor: Acum, sigur că omul de rând... pentru el și pentru toată lumea sunt puse lucrările respective, dar trebuie să ținem seama și de faptul că lucrările astea se pun și să facă cultură oamenilor de rând, să înțeleagă că nu putem să punem numai soldați și numai sculptură care se înțelege foarte repede, gen bibelou. Ce vreau să vă spun este ce e important să se pună, este important să se facă așa cum simte artistul, pentru că el duce gustul și cultura plastică mai departe.

Câți bani costă statuile și cine le face?

Cei care contestă anumite lucrări nu sunt deranjați de opțiunile artistice ale autorilor, ci de alte aspecte: sumele care sunt alocate acestor lucrări și faptul că există câțiva "abonați" la contractele cu statul. Întâmplător sau nu, în România postedecembristă, câteva nume se regăsesc, constant, pe lista câștigătorilor de concursuri organizate de autorități.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Contestatarii au o problemă mai mare decât aceasta, care este propria incapacitate de a face ceva. 
Între sculptori au existat competiții, ignorându-se un fapt elementar: că unii pot și alții nu pot. Simplu! Monumentul Aviatorilor, de pildă, a fost făcut pentru că cei care l-au făcut au putut să-l facă. Sigur, sunt și acum și au fost și înainte nedreptăți. Lui Paciurea nu i s-a finanțat un proiect de artă monumentală semnificativ.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: E un număr de „abonați”, de sculptori „abonați” la aceste tipuri de comenzi. Există o listă foarte scurtă de artiști, există - în cele mai bune cazuri - o mimare de licitație, dar, de cele mai multe ori, câștigătorul este cunoscut dinainte de către toți din breaslă. De aceea nici alți sculptori nu participă (sau artiști vizuali, care ar putea să propună astfel de monumente) nu participă, știind că, deja lucrurile sunt cumva hotărâte.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Cred că ar fi mai interesant de făcut o listă, un simplu inventar: ce sculptură avem postdecembrie 1989 și cine este autorul (...) Și cred că, doar așa, la un simplu calcul, dacă găsim un autor care are mai mult de 3 lucrări în spațiul public bucureștean, cred că acolo avem o problemă gravă. Nu am cum să nu mă gândesc la Mihai Buculei, "Aripile" din Piața Presei Libere, Simon Bolivar tot lui îi aparține, Cantacuzino tot lui îi aparține. La fel este cazul și lui Bolborea, care are nenumărate sculpturi de for public în București. Sunt convinsă că sunt artiști extrem de talentați, dar poate că una dintre regulile principale, în câștigarea acestor concursuri, ar fi: l-ai câștigat pe unul, anul trecut, poate e frumos să nu-l câștigi și pe al doilea sau cel puțin decent, față de tânăra generație.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artăPăi cu ce s-a prezentat generația tânără? Toți ăștia au fost în concursuri. Au fost în fața unor comisii, a unor oameni...
- Dumneavoastră înșivă sunteți membru în comisii...
- Da, am fost și membru în Comisia pentru Monumente a Ministerului Culturii. Știu foarte bine fenomenul.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: Nu cunosc vreun tânăr artist sau vreo tânără voce care să fie în comisie și care să fi rezistat mai mult de 6 luni. Pentru că nu se întâmpla nimic! Ei, la început, veneau cu elan, "Mamă, schimbăm!", după care vedeau că, de fapt, neschimbându-se nimic, ei sunt, de fapt, un fel de decor folosit sau refolosit, pentru a se obține acel aviz.

Sculptorul preferat al Bucureștiului: Ioan Bolborea, contracte de 22 de milioane de lei cu statul

Ioan Bolborea este un nume foarte prezent în peisajul plastic de la noi. În ultimii 15 ani, lucrările sale au împânzit Bucureștiul, iar artistul a semnat contracte de peste 22 de milioane de lei cu statul, câștigând numeroase concursuri. Sculptorul nu vede în acest fapt nimic care să lase loc de interpretări.

IOAN BOLBOREA: Și monumentele astea se fac de niște oameni care se pricep la lucrul ăsta. Când vreți să vă luați niște pantofi buni, nu vă duceți la piață. Și-apoi participăm la concursuri! Există un juriu, care zice da sau nu! Am avut și concursuri pe care nu le-am câștigat, deci nu pe toate! De exemplu, și în țară se fac o grămadă de monumente, și nu le face nici Bolborea, nu le face nici Codre, le fac alții. Atunci ce să facem? Să-i luăm pe toți, să nu mai facă ăștia, gata, închidem poarta și cine să le facă? Trebuie să ai și mijloace tehnice: eu am aici o fabrică de bronz, de gips, am oameni specializați, turnătorie în bronz, în ipsos, în ceară.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: Dacă este să ne uităm la alte orașe, capitale, europene sau nu, vedem că doar anumiți sculptori, care au dovedit o carieră internațională, cu multe succese de toate tipurile, sunt chemați de către o astfel de primărie, să facă o lucrare de factură publică în acel oraș. Nu invers! Adică prioritatea nu este de a avea bronz, de a avea toate materialele și omul este bun la a face ceva cu acele materiale, prin urmare lui îi dăm toate comenzile, pentru că are fonderia de bronz.

Monumentul Marii Uniri ar trebui amplasat în Piața Alba Iulia anul viitor, când se sărbătorește centenarul acestui moment istoric. Sculptorul Ioan Bolborea lucrează de... 10 ani. A participat la un concurs organizat în 2007 și a fost declarat câștigător de o comisie din care au făcut parte, printre alții, criticul de artă Pavel Șușară și sculptorul Florin Codre, fost profesor al lui Ioan Bolborea, devenit prieten al acestuia. Artistul nu-și face mari speranțe în ceea ce privește receptarea de către public a lucrării sale.

IOAN BOLBOREA, sculptor: Prima reacție este de respingere, este clar. Așa a fost și la Brâncuși, așa a fost și mai târziu, la toate lucrările. Apoi, încet-încet, oamenii încep să se obișnuiască cu lucrarea,  face parte din peisaj. (...) Nu mă aștept de la o aprobare din asta unanimă, de la început, ba dimpotrivă. Omul, în genere, reacționează contra unui lucru nou.

Lucrarea cu buget de 6,5 milioane de lei a născut discuții aprinse: era nevoie de o sferă cu înălțimea de 20 de metri, într-o intersecție din București? Autorul dezleagă alt „mister” - pe cel al procesului de creație.

IOAN BOLBOREA, sculptor: Prima idee a fost ideea de mulțime. Și am pornit de la o pictură din acea vreme, cu Adunarea de la Blaj și am făcut, pe ideea asta, patru sau cinci variante. Dar, făcând apoi un fotomontaj în piața respectivă, am observat că, de fapt, se văd doar primele rânduri. (...) Drept care m-am gândit atunci să ridic această mulțime pe verticală și am ajuns la concluzia și la compoziția acestei cupole. Am avut, întâmplător, în casă un cactus destul de mare și am văzut acolo cum era organizată și partea asta de arhitectură, și spinii aceia, care mi-au dat ideea de oameni.

Monumentul la care Ioan Bolborea se gândește de un deceniu nu este, însă, singurul la care lucrează: cel mai recent proiect al său, statuia lui Constantin Brâncoveanu, a costat 2,2 milioane de lei și va fi amplasată la Palatul Mogoșoaia.

Reporter: În decembrie 2016 s-a pomenit despre faptul veți realiza monumentul dedicat lui Brâncoveanu și se preciza acolo "prin negociere". Ce reprezintă termenul acesta?
IOAN BOLBOREA, sculptor:  Dacă Primăria sau Ministerul Culturii dorește să lucreze cu un anumit artist, pe o anumită temă, atunci se face acest procedeu de negociere cu respectivul artist și i se dă lui comanda.

Artistul și partidul?

Ioan Bolborea nu este, însă, „campionul” contractelor cu statul. Cel mai „popular” artist, printre reprezentanții autorităților, pare să fie sculptorul Ionel Stoicescu. Acesta are în palmares zeci de lucrări, în valoare de aproximativ 13 milioane de lei. Cel mai cunoscut - și controversat - este ansamblul dedicat întemeietorilor Uniunii Europene, amplasat în parcul Herăstrău. Ce calitate principală are un sculptor atât de solicitat?

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: Are o legătură cu partidul, care, probabil, îi face indirect comenzile. Dacă ar fi să avem o logică în a analiza acest lucru, un sculptor poate să fie reprezentat într-un oraș o dată, de două ori, dar nu să fie aproape la toate intersecțiile cu câte o lucrare, pentru că depășește o rațiune firească. Avem sculptori care au făcut exact carieră din acest lucru, au făcut servicii statului. Servicii statului însemnând că ei au făcut acele sculpturi pe care statul le-a cerut. Le era indiferent dacă erau o statuie de dac, statuia Madonnei sau a lui Ștefan Bănică jr. Chiar nu contează, asta-i comanda, o apreciem și o executăm.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Ai monumente, în tot acest oraș, ale unor autori necunoscuți. (...) Până la Curtici există acești artiști!  Acum să nu se-nțeleagă greșit ce vreau să spun aici: nu neapărat prezența internațională dă, automat, o cotă și-o calitate. Dar e, totuși, o-ntrebare: de ce cine umple țara asta de monumente nu sunt, în același timp, și oameni cu o cotă internațională sau vizibili internațional sau care au avut expoziții pe ici, pe colo? Cred că o explicația simplă este că artiștii foarte buni expun în străinătate și, între timp, ăia foarte slabi sunt la beri cu primarul.

Cum se calculează, până la urmă, bugetul necesar ridicării unui monument?

IOAN BOLBOREA, sculptor: Da, e și problema asta, destul de jenantă, atât pentru artist, cât și pentru oameni, în general. Sculpturile, în general, se fac cu bani mulți. Monumentele, în general, costă, pentru că ele rămân în timp, se muncește foarte mult, pentru că sunt foarte multe etape, pentru monumentul respectiv. Eu, dacă am lucrat, la acest monument, de 10 ani, este pentru că am făcut pe banii mei toate machetele, toate variantele care se fac în ipsos. Apoi se transpun și se fac iar în ipsos, până la mărimea naturală. Apoi ea se transpune în ceară, în bronz. Sunt foarte multe etape, foarte multe materiale și foarte multă muncă. Iar peste toate astea există acel drept de autor, concept, care și ăla sigur că se pune, în funcție de lucrare.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Să știi că și prețul monumentului în sine, în România, cu totul - cu tot cu ăla care taie panglica la final, care-i adus de o mașină, are un șofer... Costă!

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu": Gestul artistic e neprețuit! (...) Adidași atâta, tricou atâta, bilet la meci - atâta, dragostea copilului - neprețuită! Așa și aici: beton atâta, metal atât, construcție atât, s-au adunat niște sute de mii de euro, restul - neprețuit!

O parte dintre oamenii de artă susțin că bugetele pentru achizițiile publice sunt „umflate” artificial. Și că nu au acoperire în valoarea de piață a artiștilor cărora li se încredințează monumentele.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: De cele mai multe ori, bugetul cel mai mare este în onorariul artistului. (...) Dacă ar fi să avem aceste sume trecute - Mihai Buculei, 3,5 milioane de euro pentru monumentul numit de către oameni drept "Aripi" - l-am avea pe acest sculptor într-un top, într-o listă a artiștilor cel mai bine vânduți la nivel mondial, Top 100 în anul respectiv. Cu toate că, atunci când sunt de vânzare lucrările unor astfel de artiști, pe piața liberă, case de licitații și în galerii, ele nu depășesc, poate, 3%, 5%, referindu-ne la raportarea la sumele cu care tot statul român reușește să achiziționeze sau să comisioneze aceste lucrări. O lucrare de Mihai Buculei poate fi cumpărată la un preț sub 5.000 de euro, mai aproape de 1.500 de euro, ca marjă. Acum, depinde de dimensiuni, de tehnică șamd. Prin urmare, nu seamănă deloc cu cele 3,5 milioane de euro pe care același artist îi poate încasa, sigur, pe o lucrare de dimensiuni monumentale, de la stat.

Pentru a nu „recidiva” în situații adesea ridicole, comunitatea artistică ar trebui să ia atitudine.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Poate că, dacă, în momentul în care a apărut prima sculptură care n-ar fi trebuit să existe în spațiul public - nu știu, "Cartoful" lui Ghilduș - și sculptorii, artiștii ar fi zis mai mult decât un post pe Facebook, poate că nu am fi ajuns acum la situația dramatică pe care o avem în Piața Revoluției.  Mihai Oroveanu spunea că Piața Revoluției a devenit "Maidanul cu statui".

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: E-o tăcere spre muțenie, din partea celorlalte instituții, tot publice, din România, care reprezintă activ arta din România: pe de-o parte, Muzeul Național de Artă Contemporană nu spune nimic, Uniunea Artiștilor Plastici nu spune nimic.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: „Țeapa” din mijlocul Bucureștiului, care e un monument oribil, n-o mai dai jos! Pentru c-a fost sfințită... Numele morților... Te-ai trezit cu prostia aia, lumea care trece vede că-i o prostie, deci tu arăți ca un prost și nu poți să scapi de prostia aia, odată ce-ai pus-o.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Evident că n-o să dărâmăm ce s-a făcut până acum, dar cum putem să oprim distrugerea estetică a Bucureștiului, de-acum înainte? Hai să ne uităm ce contracte urmează să fie realizate, măcar de-acum înainte să facem ceva!

Obiceiul de a „nemuri în piatră" înaintași iluștri n-a fost inventat, firește, de edilii români de după decembrie 1989.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă:  În perioada administrației rusești, (...) s-a votat în Adunarea... echivalentul Parlamentului de-acum - ridicarea unui monument în cinstea lui Pavel Kiseleff. Știi la ce sumă s-a votat, pentru acel monument? La începutul secolului XIX. 15.000 de galbeni! Aur! Dacă am traduce în sumele actuale, era o sumă astronomică. Și nimeni nu s-a opus!  El n-a acceptat să i se facă monumentul

Kiseleff a invocat faptul, că înaintea monumentelor, spațiul public românesc are nevoie de instituții. Astăzi, întrucât nu mai ducem lipsă de așa ceva, iar admirația pentru înaintași se cere satisfăcută, generalul Pavel Dmitreivici Kiseleff va avea monumentul său. Ansamblul va fi realizat de sculptorul Ionel Stoicescu.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: E obligatoriu să facem lucruri care să ne marcheze existența.

Ce monumente i se mai pregătesc Bucureștiului

Un lucru care-ți va marca existența, la trecerea prin Parcul Circului, va fi ansamblul monumental dedicat prințului Rainier de Monaco, creatorul festivalului internațional de circ de la Monte Carlo. În cinstea acestuia se va ridica o lucrare care costă 8,5 milioane de lei. Și care va cuprinde, pe lângă statuia prințului, un clovn, un jongler, un contorsionist, un dresor, un gimnast cu cercul, acrobați și un elefant care se odihnește. Autorul? Nelipsitul Ionel Stoicescu.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Din moment ce spațiul public își pune o problemă de tipul acesta, ea cred că exprimă o necesitate. Dacă circul vrea să se regăsească - circul, ca fenomen, ca utopie... De ce să nu merite și oamenii ăștia, care aduc atâtea mesaje de-a lungul generațiilor, mesaje de forță, de frumusețe, fac un elogiu al riscului biruit, de ce să nu aibă și ei un reper?

Ideea unui ansamblu Rainier de Monaco datează de pe vremea când edil-șef al Bucureștiului era Sorin Oprescu. Actualul primar al Capitalei, Gabriela Firea, și-a anunțat, în aprilie 2017, intenția de a îmbogăți colecția de statui a Bucureștiului cu un monument dedicat fostului președinte american Ronald Reagan.

„Acest monument va fi amplasat în centrul orașului și îi reasigur pe toți cetățenii Bucureștiului că investițiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătății. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât și social și economic”, spunea primarul general al Capitalei.

Dacă îi lipsesc, încă, unele monumente, Bucureștiul compensează entuziast cu altele. Ca, de pildă, cu cele închinate domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Pentru a oglindi cum se cuvine prețuirea pentru acest personaj care ne-a marcat istoria, în București au fost ridicate șapte statui care să ni-l păstreze viu în memorie.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Noi am făcut o fixație pe Cuza!

IOAN BOLBOREA, sculptor: Sunt 7 de Cuza și nu există niciun Tudor Vladimirescu. Dar aici nu mai este problema noastră, e problema Primăriei  (...) și a celor care vor lucrurile astea.

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu": Dacă se vor face 60 de lucrări Cuza, deja avem o colecție! Începem să vorbim despre "Proiectul Cuza".

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Nu știe stânga ce face dreapta, nu există o evidență a acestor sculpturi și nu există doar o entitate care poate da o aprobare pentru amplasarea unui monument în spațiul public. Monumente pot fi amplasate de către Ministerul Culturii, de către Primărie, de către primăria de sector. S-a discutat de Monumentul Eroilor Revoluției. Până să discutăm despre a face încă unul, hai să discutăm: oare nu avem unul lângă biserica Kretzulescu, inaugurat în 1991? Oare nu avem în Piața Sf. Vineri alt monument, pentru această comemorare? Nu avem unul în față la fostul CC? Un recensământ este întotdeauna bun, dar propun să-l facă un ONG, pentru că, dacă-l face statul, probabil ne-ar costa mai mult decât alte două "Aripi".

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Există și o zonă periferică, în care testosteronul patriotismului se revarsă într-un mod aproape artezian. Nu există unitate militară, nu există sediu pe poliție, nu există instituții care să aibă o legătură mai directă sau mai puțin directă cu ierarhia militară în care să nu se găsească tot felul de chipuri cioplite ale eroilor specifici.

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu":  În față la CC putem să mai punem vreo 3-4 sculpturi, c-avem loc! În față la Cina, în parcare, printre mașini, n-ați vrea să mai punem niște socluri din astea de travertin, mai punem pe ele niște idei, ceva frumos? Sigur au ei ceva prin atelier!

Transparența despre care se tot vorbește în administrația publică rămâne, deocamdată, un concept. Oamenii de artă sunt de părere că de aici trebuie pornit, pentru ca lucrurile să evolueze într-o direcție rezonabilă.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă: În zona artistică nu a existat și nu cred că va exista în curând un proces apropo de corupția în artă. Probabil că, la un moment dat, când lucrurile se vor fi clarificat pentru zone mai mari ale industriilor grele și foarte grele, vom putea ajunge și la aceste discuții, de a urmări o linie de buget, cum anume se întoarce, ca "parandărăt", la Primărie, după o astfel de comandă.

IOANA CIOCAN, curator, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici: Din 2009 până acum nu am făcut decât să spun că nu este normal ce se întâmplă, că ar trebui să ne uităm pe bugete, că ar trebui să zicem ceva și în scris, nu doar pe Facebook, pentru că lucrurile trebuie să se schimbe, la un moment dat. Trebuie investigat de ce (...) s-au înverzit, în prima lună, soclurile din Piața Universității? Oare ar trebui să ne întrebăm cam cât durează să se înverzească un bronz și să curgă așa de tare, încât să păteze soclurile? Cine a restaurat soclurile respective, oare au fost restaurate cum trebuie?

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: Orice monument public trebuie să aibă cheltuielile publice. Că sunt plătite de mine, de tine, de dv. Deci trebuie să vedem pe un site cât a costat și ultimul cui care s-a bătut sau nit. Pentru că altfel nu facem decât conspirații! (...) Mie asta mi se pare că se-ntâmplă: ai senzația, în permanență - s-ar putea să fie o senzație, dar există - că Primăria „ți-o trage”, că te fură, că bagă banii... Nu știi! De-aia zic, puneți pe site, frumos, cât a costat fiecare bilă, câte bile sunt în București și de ce-ați ales bile!

Statuile sunt realizate de sculptori, aprobate de specialiști. Dar cei care le au, zi de zi, sub ochi, sunt oamenii simpli. Iar ei se exprimă, adesea, în termeni ironici la adresa lucrărilor de artă publică. „Țeapa cu cartof” din Piața Revoluției și „Chelnerul” și „Nasturele” de lângă Herăstrău sunt câteva dintre poreclele monumentelor celebre. Ar trebui să aibă, până la urmă, destinatarul un cuvânt de spus, chiar dacă nu se pricepe la marea artă?

JUSTIN BARONCEA, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu": Dar oamenii care nu se pricep sunt ăia care suportă consecințele, din buzunarul lor. Și, în momentul în care se plimbă pe stradă, în momentul în care se duc în parc, când se duc într-o piață publică șamd.

IOAN BOLBOREA, sculptor: Nu, e lumea necivilizată. Necivilizată. Și, pe de altă parte, mai e un lucru, grav: așa-zisa noastră democrație, care nu e. În sfârșit, fiecare crede ce crede. Dar are impresia că gata, acum oricine poate să-și dea cu părerea despre orice, oricine și, mai ales, la ce nu se pricepe. Domnule, eu nu mă duc la un doctor, să-i spun cum să-mi facă mie operația de apendicită! Îl las pe el!

Chiar dacă dăm, în fiecare zi, cu ochii de monumente care ne stârnesc râsul, situația nu este pe de-a-ntregul tragi-comică. Bucureștiul are și reușitele lui.

PAVEL ȘUȘARĂ, critic de artă: Cum e Monumentul aviatorilor, de pildă, o capodoperă a artei de for public. Monumentul Maniu al lui Mircea Spătaru este unul dintre cele mai bune care s-au făcut în ultima perioadă.

DAN PERJOVSCHI, artist vizual: De exemplu, „Aripile” (...), în sinea lor, nu sunt așa de proaste, ca monument. Se vede că e un sculptor mai bun, mai interesant. Eu îi zic „Game of Thrones”, dar cred că seamănă mai mult cu 9/11, alea care au rămas de la... Și poate că asocierea nu e așa de nefericită, fiind vorba de oameni care au rezistat prin munți...  Acolo problema e, orice ai face, casa aia din spate, Casa Scânteii/Presei Libere e mult prea puternică. Orice-ai pune! Și aripile astea, părerea mea, au fost mult prea expandate, au costat prea mult - la prețul ăla, mai bine îl puneau pe Lenin înapoi, cu capul în jos, nu ne costa nimic, numai să-l amplasăm așa și era supertare.

Reporter: V-ați gândit să donați o lucrare - sau mai multe - statului român?

IOAN BOLBOREA, sculptor: Sigur că... nu că m-am gândit, deocamdată n-am ajuns la faza, ca Brâncuși, să donez, la finalul lucrărilor, dar sigur, în final, ce rămâne și ce-ți place și ce ți-ai dori, niște lucruri, sigur c-am să le donez. Dar și cu donatul nu este ușor! Problema nu este numai că vrei să donezi, ci și să dai de niște oameni care înțeleg și înțeleg rostul lor în timp.

Peste 500 de școli neautorizate funcționează în Capitală. Bucureștenii pătimesc zilnic pe străzi care au nevoie urgentă de asfaltare, într-un oraș pe care îl percep drept cel mai poluat din Europa. Transportul în comun este adesea extrem de lent, locurile de parcare - insuficiente. Într-o urbe cu minusuri dintre cele mai diverse, un plus constant este producția de monumente pe cap de locuitor.

Pentru alte subiecte de „cultură povestită” urmăriți în fiecare sâmbătă, de la ora 14.30, emisiunea „Digicult”, la Digi24.