Sari la conținut

DIGICULT | Copilăria lui Dinu Flămând: „Am avut o copilărie fericită, în ciuda vitregiei vremurilor”

Susenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud. O localitate care, la ultimul recensământ, număra aproape 1.300 de suflete. Pentru Dinu Flămând, satul copilăriei - deși sărac și marcat de comunism - a rămas un univers fascinant.

Dinu Flămând: „Pentru mine, este kilometrul 0 al existenței mele, punctul meu de referință. Am avut o copilărie foarte fericită, în ciuda vitregiei vremurilor. Erau vremuri sinistre! În memoria mea, se suprapune o copilărie fericită, în aer liber și implicată în toate muncile câmpului - ca orice copil dintr-o familie de țărani tradițională, care-și lucrează propriile pământuri și din asta trăiește - dar, în același timp, îmi amintesc și de acel deceniu oribil, cu polițiști care veneau și confiscau totul de la oameni, cu perceptori și așa mai departe.”

În anii '50, România trăia epoca sumbră a colectivizării: țăranii erau nevoiți să dea statului tot ce obțineau, cu trudă, pe pământurile lor. Satul de pe Bistrița a scăpat, însă, de jaf.

Dinu Flămând: „Erau micile insule de țărani liberi, pe care-i ajutase geografia. Geografia a ținut cu noi: în zonele muntoase, nu se putea aplica minunatul concept al colectivizării. Pentru că munții nu lăsau tractoarele - chiar semețele tractoare sovietice - să urce până sus, să semene. Deci trebuia să urce tot țăranii, cu caii și cu boii lor, să semene râpele acelea și să alimenteze România. Într-un fel, geografia a ținut cu noi, dar ne-a și hărăzit un destin de robi, foarte serios vorbesc: pentru că tot ce munceai trebuia să dai. Erau „cote”. Lua și statul român, statul comunist, cote, și lua Uniunea Sovietică, mai cu seamă, cote. Totuși, trăiam decent. Dădeam și cote.”

Copilul a învățat lecția onoarei în familie. Flămânzii acelor vremuri erau țărani de munte, hotărâți și verticali, care nu au renunțat la demnitatea lor.

Dinu Flămând: „Tata avea o anumită viclenie: înjura teribil pe toți, pe toți comuniștii, niciodată n-a acceptat să fie salariat la o instituție de stat. Deja îl trimiseseră, un an, la muncă forțată, la Călan. Asta pentru că făcuse războiul și până la cotul Donului și, pe urmă, până-n Tatra. Răsplata, pentru asemenea oameni, a fost încă un an în plus de muncă forțată, la Călan, pentru că nu s-a întors cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, deci n-a venit cu noua stăpânire. Și-a rămas un... cred că anticomunist e foarte bine zis. Dar și bunicul era anticomunist! Mai cu seamă bunicul părea un fel de nebun al satului, pentru că-l înjura pe Stalin, cu gura mare, la cârciumă! Și se dusese vestea! Probabil că asta-l și proteja...Am sentimentul că această mândrie, această nonșalanță față de puterea instituită mi s-a transmis, oarecum.”

Capul familiei reușea întotdeauna să-i sfideze pe oamenii „stăpânirii” fără să trezească bănuieli.

Dinu Flămând: „Veneau perceptorii, veneau la noi, pentru că păream mai înstăriți decât alții, și-atunci tata începea: „Femeie, prinde o găină, adu țuica, pune slănina pe masă, hai, mai repede, c-avem oaspeți!” Dar el stătea la masă cu derbedeii ăia, care veneau să mănânce la noi și nu mânca și nu bea! Nu voia să mănânce cu ei și numai eu știam asta, eu vedeam! Închina și nu bea! Nu-i era foame! Ăia mâncau pe nerăsuflate, își duceau și traista plină, tot timpul se perindau, parcă eram magazinul perceptorilor de la Bistrița! Veneau după slănină, după ouă, după găini, după porc, habar n-am... Tata le dădea - probabil că asta era în mintea lui, „Dacă ăsta este prețul, o să-mi pun copiii la adăpost și stau liniștit. Le dau slănina mea”. Dar nu bea și nu mânca cu ei! ”

Tatăl a reușit să-și protejeze copiii de întunericul acelor timpuri. I-a învățat să fie oameni, orice s-ar întâmpla. Dinu, băiatul cel mare, îi poartă și azi o dragoste plină de admirație.

Dinu Flămând: „L-am adorat! Ca și pe mama. I-am adorat când i-am înțeles... La început ești prost, până-ți înțelegi părinții, trece... Vă dați seama, cum au putut să țină la facultate trei copii, neavând niciodată un serviciu. Din merele pe care le dădea grădina noastră, din vitele pe care le creștea, din munca lui! E ceva care-mi impune un respect enorm, nici nu știu dacă aș fi putut să fac așa ceva...”

Chipul mamei, care privește serios dintr-o fotografie mică, trezește amintiri pline de tandrețe.

Dinu Flămând: „Mama era o țărancă ratată! Era atât de fină și de delicată și cu atâta greutate suporta toate muncile câmpului... era ca o primadonă de operă. Avea voce și a fost păcălită de popa din satul ei, care trebuia s-o ia în căruță, s-o ducă la gimnaziu, să-și continue studiile în internat, la Năsăud. Popa i-a promis c-o ia în căruță, împreună cu fata lui. Și ea stătea pe laviță, în fața casei, dimineață, la 8, să treacă popa, s-o ia. Și popa a trecut pe lângă ea și-a dat bice cailor, pentru că și-a dat seama că era o concurentă pentru fiica lui. Și-n felul acesta mama n-a mers la studii mai departe, a făcut numai șapte clase, a fost marea ei dramă.”

Tradiția satului era simplă: cel mai mare dintre copii mergea la școală. Însă tata i-a spus că, dacă nu se descurcă la școală, coasa îl va aștepta întotdeauna acasă. Elev eminent, Dinu Flămând și-a mai petrecut doar vacanțele de vară la coasă.

Dinu Flămând: „Într-adevăr, când veneam vara, coseam, cot la cot cu el. Ceilalți mergeau la Costinești. Era o mare problemă să reușesc că accepte, să obțin permisiunea să merg cu ceilalți în vacanță. Spunea tata „Păi vacanță ca asta... N-ai avut un an de vacanță, îți dai seama ce vacanță e să stai la Cluj, într-o bibliotecă, să citești? Ce-i mai plăcut decât să stai să citești?” El citea numai iarna, când avea mai puțin de lucru...”

Nu doar la Cluj puteai citi. Sătenii din Susenii Bârgăului împrumutau cărți de la biblioteca din Prundu Bârgăului, o localitate mai răsărită și mai înstărită.

Dinu Flămând: „La Prundu Bârgăului era o bibliotecă extraordinară, eu cred că era foarte veche, era din perioada interbelică, în orice caz. Și lua cărți de-acolo. Bunicul nu prea vedea, și-atunci, cum nu aveam, încă, lumină electrică, citea la lampă. Iar bunicul ținea cartea după lampă, în felul ăsta, ca să vadă. Deci lumina se proiecta pe carte și-n felul ăsta el ocolea puțin sticla lămpii, ca să citească.

Cea mai veche carte din biblioteca mea aparținuse bunicului meu, de la 1710, este un octoih cu litere slavone, dar cu textul în românește. Citea în strană din ea. Deși era un țăran, putea să citească în slava veche. Ceea ce eu n-am reușit, după ce am făcut Filologia! Pe același octoih este o listă a dascălilor din sat de pe la 1830. Și mulți erau din familia noastră, Flămânzi.”

Nu toate cărțile se bucurau de același tratament. Volumele aduse de comuniști sfârșeau rău în familia Flămând.

Dinu Flămând: „Mi-amintesc că tata le lua și le arunca. Veniseră romane sovietice la bibliotecă: „Brazdă peste haturi”, mi-amintesc și-acum, era un roman despre colectivizarea victorioasă a agriculturii în buna Uniune Sovietică. Lua, citea și arunca! Niciodată nu l-am văzut aruncând cărțile! Mai citea și-arunca.Până când s-a calmat. Ce-i plăcea? Citea Zola! În traduceri, bineînțeles. Îl plăcea Zola, îi plăcea Dumas și nu-i plăcea Feodorov sau nu mai știu... sovieticii. Avea gusturi literare bune, după părerea mea.”

La 5-6 ani, bunicul și-a învățat nepotul cel mare să scrie și să citească. Și, uneori, îl lăsa să și... „înfrumusețeze” câte-o carte.

Dinu Flămând: „Și-acum am și mâzgăliturile mele pe cartea respectivă, probabil că era prea indulgent și m-a lăsat să trag linii cu creionul pe niște foi care erau adăugate la ediția respectivă. ”

Micul Dinu n-a copilărit doar printre cărți. Dimpotrivă: scriitorul de azi își amintește, amuzat, de partea sa aventuroasă.

Dinu Flămând: „Am fost un copil care a făcut toate năzbâtiile posibile, am învățat să lucrez la toate muncile cîmpului, am făcut de toate, precum copilăria lui Creangă: am ajutat-o pe mama să melițe, am secerat, am dus snopii la arie, să treierăm grâul, am semănat porumb, am cosit foarte mult, am ajutat-o pe mama să țeasă, am învârtit lâna la sucală, exact copilăria lui Crenagă. Pentru mine, Ion Creangă parcă fusese din satul meu. Atenție, sunt peste 150 de cuvinte tipic ardelenești, din zona Bârgaielor și din zona Năsăudului, pe care le învățase Creangă de la mama lui, că mama lui era din zona Năsăudului. Toate năzbâtiile le-am făcut, am pe picioare toate crestăturile de la toate cuțitele pe care le foloseam să-mi fac săgeți și arcuri și spade. Toate uneltele de tâmplărie ale tatălui meu erau știrbite de mine. Pe unele nu le putea folosi, pentru că el era stângaci și avea barda cu tăișul invers și coada întoarsă, s-o folosească cu mâna stângă. Eu, cu dreapta, bineînțeles că dădeam în toate cuiele și stricam. Dar cred că tatei îi plăcea ideea că-și sacrifică uneltele, dacă îmi place meseria asta. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu tâmplar!”

Gusturile copilăriei sunt un amestec de lucruri simple, aromate și... pierdute.

Dinu Flămând: „Nu cumpăram aproape nimic. Cumpăram zahăr de la..., ciocolată n-am cunoscut, decât târziu de tot. Rar bomboane. ce cumpăram? Zahăr, petrol, chibrituri și tata, pe vremea aceea, când fuma, își cumpăra țigări. Restul, totul, produceam în casă. Mama făcea magiunul fără să pună zahăr în el, cel pe care-l caută astăzi toată lumea. Dar, bineînțeles că noi visam să mâncăm marmelada aia nefericită, care era în grămezi, la cooperativa din sat, și pe care o tăiau cu cuțitul - era o melasă din mere, din te miri ce, pentru că era mai dulce! A cumpăra o franzelă era o aventură! Pentru că rareori se cumpăra de la Bistrița. Mama făcea cea mai bună pâine - acuma știu - dar mie-mi plăcea franzela, când o aduceau de la Bistrița. Mama făcea, în cuptor, 10 pâini, ca să ne-ajungă o săptămână. Ce minunat, din aia în care băteai și făcea bum-bum!, parcă era o tobă!”

Într-o realitate anostă, copilul se adăpostea într-o lume doar a lui, iar bucuriile apăreau din te miri ce.

Dinu Flămând: „Marile bucurii erau cele patru anotimpuri. De fiecare dată, cu bucuriile specifice: în fiecare iarnă îmi rupeam sania de două - trei ori, bunicul mi-o repara; în fiecare vară mă duceam la scăldat seara și căutam raci pe sub rădăcini... Totul era extraordinar. În fiecare toamnă, toate merele erau un cadou parcă pentru prima dată găsit; în fiecare primăvară eram fericit că pot să-mi tai fluiere cu cuțitul cumpărat după ce fusesem la colinat și cu Plugușorul. Îmi țineam banii și cumpăram o brișcă din aceea cu prăsele în formă de sirenă sau de pește. Era investiția mea de primăvară! Erau bani munciți și a face fluiere din răchită - acum începe, în perioada asta - nu e foarte simplu. Trebuie să știi cum să bați tija, să nu rupi coaja și pe urmă s-o scoți frumos!”

Printre cărțile citite în copilărie nu s-a strecurat niciuna de versuri. Scriitorul de mai târziu a descoperit poezia abia în adolescență.

Dinu Flămând: „Nu citeam poezie, citeam romane! Cum să citești poezie, ce-i aia poezie? Până când, la biblioteca din sat, a venit rândul să iau o carte pe care o tot ocolisem, și era o antologie a poeziei americane. Tipărită în 1946. Încep să citesc și dau peste un poem, se numea „Mestecenii”, de Robert Frost. Este un poem amplu, scris în vers liber, și care relatează foarte frumos aventura unui băiețel din Missouri sau nu mai știu de unde, care se urca în vârful mestecenilor și-i îndoia. Asta făceam și eu! Mesteacănul este un copac foarte flexibil. Și un copac care se împacă bine cu copiii. Și copiii se împacă bine cu mestecenii. Și te urci în mesteacăn, te legeni, te legeni, și, la un moment dat, îți dai drumul și el te lasă pe pământ. Se apleacă cu tine, se apleacă foarte bine și este o senzație de zbor nemaipomenită. Dar asta făceam cu toții în sat! Deci asta face poezia, e unu' în America, un băiețel care făcea același lucru și uite cum le-a pus el în șirurile astea de cuvinte... Ce minunat poem este! Asta mi-a dat de gândit.”

Nu doar în cărți se dezleagă mistere. Copiii au fost întotdeauna fascinați de enigme și au inventat ritualuri demne de legendele medievale.

Dinu Flămând: „Copiii au - sau aveau, în perioada respectivă - un fel de misticism special. Bunăoară, printre ortacii mei, se spunea că, dacă îți pierzi un lucru, dacă spui în gând, de multe ori, „Dumnezeu și Sfântul Petru” și te tot învârți pe unde crezi tu că l-ai pierdut, îl găsești. Mai erau și alte misticisme, de genul: în momentul când te împărtășești, când ți se pune pe limbă bucata de pâine înmuiată în vin - o, ce plăcut gustul vinului, pentru prima dată, gustul vinului alb atunci l-am identificat, aveam vreo 7 ani. Am impresia că o anumită responsabilitate pentru cât alcoolism este în mine o are și popa din sat. Ca să revin, era vorba că, după ce te-ai împărtășit, deși eram la grămadă: „Ai mințit?”, „Da!”, „Ai furat?”, „Da!”, „Ai râvnit la femeia aproapelui?”, la 7 ani, „Da!”, spuneam la tot. Dar, după aceea, dacă-ți venea să scuipi? Ce făceai? Ei bine, s-a găsit, ortacii mei și cu mine am găsit această soluție, probabil era transmisă din moși-strămoși: dacă, totuși, ți se întâmplă să scuipi, trebuie să îngropi scuipatul. Și-n felul acesta, păcatul de a da afară ceea ce îngurgitaseși și părea a fi sfânt, se anulează.”

Candoarea copilăriei anulează minusurile unei vieți austere. Dar adultul nu a uitat cu ce se lupta puștiul de altădată.

Dinu Flămând: „Iarna era frig, te udai repede la picioare, te-mbolnăveai, uneori nu era chiar destulă mâncare, era pe sponci, erau cam aceleași lucruri: dacă ți-era foame, pâine cu untură; la un moment dat voiai să te joci și trebuia să muncești... trebuia să muncești dur de tot. În general, viața era spartană, știai că e aspră și trebuia s-o admiți, așa cum era. Asta te și călește, dar te poate și complexa. Când am venit în contact cu colegii mei de la oraș, cred că eram și călit, și complexat: începeam să văd că eram prost îmbrăcat, că aveam o singură pereche de ghete, că aveam trei cămăși sau două sau una singură...”

Timpul a trecut și le-a așezat pe toate într-un suflet de poet. Ce mai lipsește astăzi, dintr-o copilărie cu multe lipsuri?

Dinu Flămând: „Îmi lipsește inconștiența de-atunci, îmi lipsește tinerețea de-atunci, îmi lipsește acest orizont uriaș, care era extrem de larg. Multe îmi lipsesc... Îmi lipsește mama mea, toți îmi lipsesc.”