Sari la conținut

DIGICULT. Copilăria lui Ion Iliescu

A marcat România postdecembristă. A declanșat pasiuni pro și contra. Înainte de toate, însă, Ion Iliescu a fost Ionel Iliescu, un băiețel care s-a născut la Oltenița, în 1930, pe vremea când monarhia conducea România.

Ion Iliescu: Așa cum mă apreciau bunicii, eram un copil cuminte. Nu eram un copil năbădăios și ranchiunos și mofturos. Încă din copilărie, am asimilat o mică disciplină a vieții.

A crescut fără părinți. Cel care l-a învățat ce este important în viață a fost bunicul din partea tatălui. Un om simplu, gospodar și cu o mulțime de talente neașteptate.

Ion Iliescu: Fiu de țăran din Ulmeni. Care a făcut doar 4 clase elementare. Dar, așa cum scriu și-n carte, el a avut scrierea cea mai frumoasă din familie.

Om modest, fără carte multă, Vasile Iliescu a ținut ca nepotul lui să învețe. A fost cea dintâi persoană care l-a inițiat pe Ionel în tainele scrisului, înainte ca acesta să aibă vârsta de școală.

Ion Iliescu: Făcuse rost de o tăbliță din ardezie, cu creion la fel, și seara stătea cu răbdare, lângă mine, să mă ajute să scriu literele. Primul meu învățător, de fapt, a fost bunicul.

Copilul a crescut într-o casă fără electricitate, apă curentă și canalizare. Cu toate astea, bunicii au reușit să-i dea nepotului sentimentul că nu-i lipsește nimic.

Ion Iliescu: Nu visam foarte mult, pentru că, în ciuda modestiei în care trăiam, totuși bunicii erau niște oameni foarte harnici. Și casa noastră nu era una care să-mi displacă. Din contră. Era o casă tip vagon, cu vreo 5 camere, cu o prăvălie spre stradă, deși nu am avut niciodată comerț. Deși, într-o vreme, bunicul făcuse ceva grădinărit și, când o duceam mai greu, vindea ceva legume.

Dacă bunicul era responsabil cu legumele, florile se aflau în împărăția bunicii.

Ion Iliescu: Era un rai al florilor, în curtea noastră. Plus câțiva copaci: era un gutui mare care domina curtea și aveam gutui întotdeauna, de aia am rămas cu slăbiciunea aceasta față de dulceața de gutui, pe care bunică-mea o făcea foarte bună. Dar și-acum am acasă dulceață de gutui!

Bunica se ocupa și de orătănii, în vreme ce bunicul avea grijă de animalele... cu greutate.

Ion Iliescu: Se mai ocupa întotdeauna să fie o scroafă cu purcei. El era foarte priceput la scopit vierii și era folosit, de asemena, la tăiatul mieilor de Paște.

Oltenița copilăriei, unde Ion Iliescu a locuit până la vârsta de 8 ani, era un orășel sărăcăcios și prăfuit. Însă copiii găsesc întotdeauna ceva care să-i bucure.

Ion Iliescu: Oltenița avea farmecul ei pentru copilul care eram. În primul rând, era port la Dunăre. Și atunci era un port activ. Deci unul dintre spectacolele interesante pentru noi era să mergem să vedem cum se încarcă și se descarcă șlepurile.

Și-apoi era Argeșul, era locul de scăldat. Era o zonă de scăldat, o plajă, era un cot al râului, unde făcuse o plajă naturală, acolo era raiului scăldatului în perioada de vară.

Mai exista ceva care năștea pasiuni printre puștii din Oltenița anilor '30.

Ion Iliescu: Zmeul era o mare atracție! Și era și o întrecere, care reușește să facă zmee mai bine. Aici, tot bunică-miu a fost cel care m-a ajutat, m-a învățat să meșteresc un zmeu.

Realizasem cozile de zmee foarte scurte. Și era o zi mai vântoasă. Nu reușeam să stăpânim zmeul. Și-atunci am descoperit că erau șopârle. Am prins șopârle și le-am agățat ca să echilibrăm zmeul!

Dacă, la capitolul imaginație, micului Ionel nu-i lipsea nimic, o absență a umbrit primii ani de viață: cea a tatălui. Alexandru Iliescu, muncitor ceferist și membru de partid, a fost trimis la Congresul al V-lea al PCR. A lipsit din țară câțiva ani, iar fiul său își cunoștea părintele doar din fotografii. L-a revăzut când era deja școlar.

Ion Iliescu: Vă dați seama, îl așteptam toți cu nerăbdare.

Fosta soție, mama naturală a micului Ionel, nu l-a mai așteptat, însă. S-a recăsătorit, iar copilul a rămas în grija bunicilor. Odată întors în țară, tatăl și-a refăcut viața alături de o maramureșancă, iar în familia Iliescu a mai apărut un băiat. Fratele mai mare i-a ales numele mezinului.

Ion Iliescu: Citeam, la istorie, despre Horea, Cloșca și Crișan. Și mi-a plăcut numele de Crișan, ca nume românesc, ardelenesc. Într-un fel, eu l-am botezat.

Când s-a refăcut familia, iar Ionel și ai lui s-au mutat la București, părea că lucrurile vor merge spre bine. Au urmat, însă, începând cu anul 1939, alte vremuri dramatice. Tatăl și copiii au fost, din nou, despărțiți.

Ion Iliescu: Da, el a fost arestat și implicat într-un proces cu Ilie Pintilie și încă doi muncitori ceferiști. Și a fost condamnat. Ei se întâlniseră, cei patru muncitori, și aveau un document, pe care Ilie Pintilie îl deținea. El și-a asumat paternitatea lui. Exprimau niște revendicări către clasa politică, către intelectuali, în legătură cu soarta țării. Treaba asta a fost considerată ca o chestiune subversivă. Asta l-a costat ani de închisoare.

Din 1940, după ce și-a ispășit pedeapsa în închisoare, Alexandru Iliescu a fost trimis în diverse lagăre. Primele excursii ale fiului în afara orașului au fost, de fapt, drumuri făcute pentru a-și vizita tatăl închis.

Ion Iliescu: Deci, în anii de război îmi vizitam tatăl la închisoare, apoi în lagărele de la Caracal și de la Târgu Jiu.

După 23 august 1944, muncitorii închiși în lagăre au fost eliberați. Povestea dramatică a lui Alexandru Iliescu nu s-a încheiat, însă. În lagărul de la Târgu Jiu a avut un conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, astfel că, după eliberare, a fost exclus din Partidul Comunist.

Ion Iliescu: Nu numai, dar Gheorghiu-Dej a vrut să-i impună și maică-mii să se despartă de tata. A refuzat și l-a și obrăznicit pe Gheorghiu-Dej. I-a spus "Cum își permiți așa ceva?!" I-a zis, așa, "românește", câteva chestiuni și a fost dată și ea afară din partid.

Foștii ilegaliști și-au văzut de viața lor și fără voie de la partid. Dar traiul tihnit, într-o casă de lângă Gara Filaret, n-a durat mult: pe 17 august 1945, pe când fiul său cel mare avea doar 15 ani, Alexandru Iliescu a murit.

Ion Iliescu: Eu, atunci, eram într-o tabără. Și m-am trezit cu un văr de-al tatălui meu, care a venit după mine, că trebuie să plec undeva cu taică-miu, într-o excursie. A venit cu o mașină, cu un camion. Când am ajuns în piața Gării Filaret am văzut doliul la ușă. Și l-am găsit mort. A fost un moment dureros pentru noi toți dispariția tatălui. A fost o perioadă dificilă care a urmat.

Devenit, peste noapte, "bărbatul" casei, Ionel a fost nevoit să-și asume responsabilități mari pentru un adolescent. L-a sprijit, însă, restul familiei, mai ales una dintre surorile din partea tatălui, o mătușă la care a și locuit o vreme. Aici, adolescentul prea puțin răsfățat a avut parte de lecții inedite de la verișoarele sale.

Ion Iliescu: Ele m-au învățat să dansez! Aveau patefon... Tango și vals. Erau, la vremea respectivă, cele mai populare. Apoi au apărut foxtrotul și alte chestiuni... Cu soția, când ne-am cunoscut, amândoi eram atrași de posibilitățile de a dansa. Eram considerați dansatori buni, amândoi.

Ion Iliescu a absolvit Liceul "Spiru Haret" din București. Dar drumul școlarului până la prestigioasa instituție de învățământ a fost lung și complicat. Fiu de deținut politic, nu se putea înscrie la liceu, după absolvirea primelor patru clase.

Ion Iliescu: Era vorba de un copil de 10 ani, care termina 4 clase elementare, după care urmau liceele, teoretice, industriale, comerciale, erau 3 categorii. N-a putut maică-mea să mă înscrie la vreun liceu, pentru că trebuia să spună ce-i cu taică-miu.

În 41 a izbucnit războiul, exigențele au mai dispărut și maică-mea a reușit să mă înscrie la Liceul industrial Polizu.

Aici, băiatul a avut parte de o surpriză, atunci când s-a strigat catalogul.

Ion Iliescu: Eram doi Ion Iliescu, inclusiv litera tatălui, A. Eram Iliescu A. Ion și unul, și altul, și ca să ne distingă între noi, 1 și 2!

Iliescu A. Ion 1 a studiat aici primele două clase de liceu, alegând disciplina "Ajustaj".

Ion Iliescu: Lucrător în metal. Dar o meserie de finețe! Și taică-miu a fost încântat de alegerea mea, pentru că era apropiată, cumva, de pregătirea, de formația lui profesională.

La sfârșitul celei de-a doua clase, profesorul de matematică l-a sfătuit pe elevul Iliescu A. Ion și pe alți doi colegi ai lui să dea un examen de diferență, la un liceu mai bun: pe vremea mareșalului Antonescu apăruse o reglementare care nu le permitea absolvenților de licee industriale să dea admitere la Politehnică.

Ion Iliescu: În vara anului respectiv, în august, am dat acest examen de diferență. Neșansa noastră, când am terminat noi, nu ne-am putut înscrie la un liceu de zi: începeau cursurile la 1 septembrie. Așa încât clasa a treia de liceu am fost obligați, toți trei, s-o parcurgem la un curs seral.

La 7 seara începeau cursurile, până pe la 11. Ei, noi eram puștani, 13 ani, dar colegii noștri erau oameni maturi, care veneau de la muncă. Adormeau pe ei, săracii.

Dincolo de școală, orice băiat a avut parte de jocurile străzii. Ion Iliescu își amintește că juca țurca, dar că, din motive financiare, nu avea acces la alte sporturi.

Ion Iliescu: Nu ne erau chiar accesibil jocurile în care era nevoie de minge de fotbal. Ne uitam cu jind.. Și doar cei mai maturi, mai în vârstă, aveau așa ceva. Făceam niște mingi de cârpă și imaginam asemenea jocuri.

Jocurile, școala și chiar viețile copiilor au fost întrerupte, în anul 1944, de bombardamentele asupra Bucureștiului.

Ion Iliescu: Cel mai teribil a fost în 4 aprilie 1944. Atunci cunoscusem o fată, era nepoata unor vecini de-ai bunicilor mei. O cunoscusem pe fata respectivă, era de vârsta noastră, în vara precedentă. Am aflat, apoi, că la bombardamentele din 44 a fost omorâtă.

Copilăria lui Ion Iliescu nu a fost una a răsfățului. Dar puștiul de altădată a reușit să colinde lumea, alături de câțiva prieteni... dintr-o carte.

Ion Iliescu:Aventurile celor trei cercetași. Marius, Jean Bart și Raimondo erau cei trei cercetași, italieni. Și autorul, cu acești trei cercetași, a colindat întreaga lume și Asia, și Africa, și America Latină. Era o lectură interesantă pentru vârsta noastră. Această aventură, alături de cei trei eroi, cu care am făcut înconjurul lumii.

Ion Iliescu își amintește și de prima întâlnire cu marea. Chiar dacă, până atunci, nu văzuse niciodată Marea Neagră, în 1947, la 17 ani a reușit să ajungă la Marea Adriatică.

Ion Iliescu: Deveniseră la modă acțiunile de reconstrucție după război. Iar sârbii, în perioada respectivă, organizaseră mari șantiere ale tineretului. După modelul lor, și albanezii au făcut la fel. Ne-am înscris și noi pentru o brigadă în Albania.

Ceea ce a părut, la început, o expediție lejeră s-a transformat într-o experiență dificilă.

Ion Iliescu: Se construia prima cale ferată albaneză. Și noi am participat la acest șantier de construire a primei căi ferate din Albania. În condiții extramodeste. Toți 100 eram cazați într-un cort uriaș, o lună am lucrat în condiții de mare austeritate. N-am mâncat decât carne de miel și singurul desert erau niște măsline. Era vară, umblam mai mult în chiloți, nu ne-mbrăcam în timpul zilei.

Aventurile, dar și dramele de familie din prima copilărie; tragedia celui de-al Doilea Război Mondial și complicațiile venite prea devreme în viața puștiului de odinioară, din toate a învățat Ion Iliescu câte ceva.

Ion Iliescu: Școala vieții. O școală a vieții care mi-a și lărgit orizontul, dar m-a și supus la foarte multe încercări.