Sari la conținut

DIGICULT. Copilăria lui Mircea Cărtărescu. De la miraculosul sac cu jucării la eroismul din spatele blocului

Mircea Cărtărescu. FOTO: Mediafax 

La prima vedere, am putea asocia copilăria lui Mircea Cărtărescu cu poveștile fascinante din volumul „Nostalgia". Dar primii ani din viața scriitorului nu au avut nimic fabulos. Singurul capitol la care au excelat au fost lipsurile.

Pe mine nu mă interesau lipsurile astea, îi interesau pe părinții mei, eu nu le observam. Și cred că copiii își construiesc lumea din ce au, întotdeauna, sunt niște mari "bricoleuri". Eu mi-am făcut lumea din ce-am avut, din ce-am găsit, din lucrurile care erau la dispoziția mea. (...) Pentru mine, lumea aceea săracă, de la sfârșitul anilor '50 și începutul anilor '60, timp în care s-a desfășurat prima mea copilărie, era singura. Era realitatea, era normalitatea. (...) Nu mi se părea ceva ciudat că, de pildă, mâncam mai mult - cum se mânca pe atunci, în anii aceia de lipsuri - macaroane cu marmeladă. (...) Sau că părinții mei trebuia să caute pe cineva care avea o vacă, să pot și eu să beau niște lapte”, povesteşte Mircea Cărtărescu, în emisiunea Digicult.

Sărăcia nu l-a împiedicat pe copil să viseze. În casa modestă, în care toate lucrurile erau îngrămădite unele peste altele, a rămas loc și pentru povești.

Stăteam la mare înghesuială, într-o casă "de raport", cum se zice, o casă construită ca să fie împărțită în cămăruțe și ele să fie închiriate. Așa încât, în primii ani de viață, primii trei ani, am locuit într-o astfel de cămăruță, împreună cu părinții mei, care abia se căsătoriseră, cu un an în urmă, erau niște oameni foarte tineri. Și în acea cameră de câțiva metri pătrați se desfășura toată viața noastră, toată viața familiei. Era ciment pe jos, era un pat în care dormeam toți trei, primul an de viață al meu n-am coborât din el. Și pe marginea căruia, mama, ținându-mă în brațe, îmi citea. E prima mea amintire. (...) Deschidea în fața noastră o mare carte ilustrată. Din care îmi citea. Și țin minte textele pe care mi le citea. Era o carte de poezii, cimilituri, ghicitori. Făceam ochii mari la ilustrațiile acelea și la ce auzeam”, îşi aminteşte scriitorul.

Când a început să meargă, copilul a descoperit, dincolo de ușa casei, o lume nouă.

Mai târziu, când am început să ies afară, am dat de curte. Curtea mi se părea uriașă, ca și casa. Am revăzut-o, imediat după '90, când încă nu se dărâmase, și mi s-a părut meschină, minusculă. (...) Pe atunci, curtea mi se părea uriașă. Și țin minte că într-o parte era un țarc, în care se aflau doi curcani și-un păun. Nu știu de ce, era ca-n Marquez: în mijlocul unei curți muncitorești, fremătând de viață gregară, găseai un păun, care, din când în când își desfăcea o coadă uriașă, mai spune Mircea Cărtărescu.

„De asemenea, era un cățeluș care se numea Johnny și căruia eu îi ziceam Donny. Îl țin foarte bine minte, pentru că, la un moment dat, un biciclist l-a călcat pe-o lăbuță și eu îi spuneam, încercând să intru în empatie cu el, "Aoieu, doaie pățău' meu!", adică mă doare piciorul”, povesteşte autorul.

"Eram regele curții, regele neîncoronat"

În curtea primei case din viața lui Mircea Cărtărescu conviețuiau muncitori, interlopi, foști pușcăriași, negustori scăpătați. Copilul, însă, nu știa ce sunt prejudecățile.

Pentru mine era fermecător și foarte vesel. Eram singurul copil din toată curtea unde locuiau vreo 20 de familii. Și eram purtat din brațe în brațe. Eram regele curții, regele neîncoronat. Sau prințișorul curții. Este o lume pe care o țin foarte bine minte și are o strălucire... Are strălucirea viselor! Și strălucirea celor mai vechi amintiri”, rememorează Mircea Cărtărescu.

Mama era țesătoare, tatăl - lăcătuș la atelierele ITB. În universul muncitoresc al copilăriei, oamenii se ajutau și semănau între ei. Împrumutau unii de la alții nu doar făină, zahăr și ulei, ci și... gustul pentru decorațiuni.

Dacă apăreau niște ciucuri croșetați la cheile de la șifonier, imediat se răspândeau în toată lumea. Dacă apăreau păpuși de porțelan cu rochii de burete, imediat toată lumea avea păpuși din astea înșirate pe placa aceea din spatele patului. Dacă apărea faimosul pește de sticlă, el apărea în toate vitrinele deodată”, explică scriitorul.

A văzut primele filme la cinematograf înainte de 4 ani

Lumea în care a copilărit Mircea Cărtărescu nu era populată de oameni care frecventau teatrele sau Ateneul.

Ei mergeau la cinematograf. Era distracția populară. Mama, încă de pe-atunci și toată viața ei, până astăzi, a mers la filme. I-a plăcut foarte mult să meargă la filme. La filme populare, unde-ți aduci batista ca să plângi. Filme indiene, de pe vremuri. Țin minte că nu împlinisem 4 ani, când văzusem deja primele filme la cinematograf, la grădinile de vară. N-am să uit niciodată că am văzut câteva filme, pe vremea aceea, în '60, '61, '62. Unul se numea "Veneția, luna și tu". Și titlul ăsta mi-a rămas înfipt în minte, de parcă mi l-ar fi bătut ca pe un cui. Apoi am văzut "Pescarii din arhipelag", o "Elenă din Troia", niște vikingi, niște mongoli, filme care erau pe-atunci... "Scaramouche"!”, povesteşte el.

Expresia confortului suprem era... spațiul.  

Noi trăiam atât de înghesuiți, încât orice schimbare în viața noastră nu putea fi decât spre bine. Când eu am făcut vreo 4 ani, ne-am mutat în Floreasca, într-o... erau numite vile, dar era foarte mult spus. Erau pe străzile acelea cu nume de muzicieni, unde am stat încă vreo doi ani, un an și jumătate. Și-acolo era, într-adevăr, paradisul. Nu pentru că aveam foarte mult spațiu - ne mutaserăm de la o cameră la două, minuscule, cum sunt mai toate apartamentele în Floreasca, chiar și în momentul ăsta -, însă, pentru mine, era o schimbare extraordinară. Pentru că, deodată, ieșeam din curticica aceea în care locuisem și aveam spațiu în jurul meu. Aveam camera mea, în care stăteam singur!”, îşi aminteşte Mircea Cărtărescu.

Mutarea în casă nouă a adus, însă, o surpriză chiar mai uimitoare decât faptul că băiețelul avea propria cameră: „Cel care locuise înainte în apartamentul acela mi-a lăsat un sac de jucării! Eu nu avusesem jucării înainte, nu eram obișnuit, avusesem 2-3 cărticele, ieftine, rusești, dar când am văzut un sac de jucării - și-mi amintesc cel puțin 3-4 dintre ele foarte bine și acum - am rămas cu gura căscată! Le-a răsturnat mama sau tata, nu mai știu cine, în fața mea și s-a umplut toată camera de jucării!”.

Floreasca a rămas, pentru Mircea Cărtărescu, un loc miraculos. De aceea, în romanul „Orbitor" și în cartea la care lucrează în prezent, și-a imaginat cartierul sub o imensă cupolă de plexiglas, care păstrează, izolate de restul lumii, atât locurile, cât și amintirile.

Am foarte multe vise în care locuiesc, încă, acolo. Drumurile mele, prin tot felul de străduțe labirintice, intru în case foarte ciudate, intru la Dispensar, intru la Miliție, de la Miliție se deschid perspective uriașe și se văd niște guri de mină, care duc până în fundul Pământului. (...) Nu sunt psihanalist și nu pot să explic de ce am vise de felul acesta. Dar visez foarte des cartierul Floreasca”, destăinuie acesta.

În gaşca de la bloc nu visa la rolul de şef: se mulţumea cu locurile 3 sau 4

Cea de-a treia casă a familiei, din bulevardul Ștefan cel Mare, este cea în care locuiesc și astăzi părinții scriitorului. Au ajuns acolo când fiul lor avea 5 ani.

Din acel moment, din toamna lui 1961, începe a doua parte a copilăriei mele. Care este mult mai dramatică, mult mai realistă. Nu mai am sentimentul acela de vrajă și de vis când îmi aduc aminte. Ci am sentimentul că am fost un copil conștient de sine, care trăia printre alți copii și care a fost un fel de personaj de roman eroic. În spatele blocului din Ștefan cel Mare, unde s-au mutat ai mei, la 3 camere de data aceasta, era un spațiu gol, un teren viran unde se afla o construcție uriașă. Era cea mai mare clădire pe care mi-o puteam eu imagina, era colosală, mai înaltă decât blocul nostru și cu niște donjonuri și frontoane uriașe pe vârf, așa încât ne aprindea foarte tare imaginația. Și foarte des săream gardul, în curtea morii. La un moment dat, țin foarte bine minte cum un morar ne-a luat de mână - eram cu un prieten al meu - și ne-a purtat prin toată moara. Ne-a urcat la toate etajele morii, am văzut sitele acelea uriașe care se mișcau tot timpul, ca să cearnă făina, și am urcat până sus. A fost una dintre cele mai extraordinare călătorii ale mele”, mărturiseşte scriitorul.

În spatele blocului nu era doar moara, ci și gașca de băieți: „Îi țin minte pe șefi, care erau niște copii de romi, puternici, fiindcă acolo regula era că erai șef dacă puteai să-i bați pe toți. Puternici, inteligenți, în felul lor, foarte motivați. Ei ne spuneau cu ce să ne jucăm, când să ne jucăm... Ne supuneam lor cu mare plăcere. (...) Era și-o gașcă de fetițe, dar nu prea ne-amestecam noi. Ele săreau șotronul, jucau ala bala la perete... Noi jucam fotbal, săream capra, jucam lapte gros, poarca, toate jocurile de-atunci. Rișca la perete, cu bănuții, și toate lucrurile de felul ăsta”.

Micul Mircea nu visa la rolul de șef: se mulțumea cu locul 3-4, în ierarhia grupului. Totuși, ambiții existau și la vârsta aceea.

Niciodată n-am vrut să conduc pe altcineva. Nu mă pot conduce nici pe mine, nici propria mea familie, nu sunt deloc cap de familie! (...) Dar eram foarte mândru și aveam o idee eroică despre mine și despre ceea ce trebuia să fac eu. La un moment dat, ne băteam cu zăpadă, eram două tabere. Deodată, am avut senzația că nu fac destul stând în cazemata mea și aruncând cu bulgări în ceilalți. Și am zis să fac ceva deosebit, care să mă scoată în evidență. Și-atunci am ieșit de-acolo și m-am dus în tabăra cealaltă, plimbându-mă printre ei cu mâinile în buzunare. Și având sentimentul că fac ceva extraordinar și eroic. Și bineînțeles că ăia au tăbărât pe mine, m-au frecat cu zăpadă până aproape m-au sufocat, nu mai puteam să respir, și m-au trimis în șuturi la ceilalți. Şi cu asta s-a dus tot eroismul meu. Cred că a fost o lecție bună de viață!”, mai spune Mircea Cărtărescu.

"Am regretat felul nonșalant în care m-am purtat cu părinții mei"

Dacă în grupul de prieteni s-a lecuit de acte de eroism, iar la școală era neobișnuit de cuminte, acasă lucrurile se schimbau radical: fiul obișnuia să-și exaspereze mama.

Asta e o amintire mai dureroasă a mea, pentru că întotdeauna am regretat felul - hai să-i zicem cu un cuvânt frumos - nonșalant în care m-am purtat cu părinții mei. Cu mama, în primul rând, fiindcă de tata mi-era frică. Și cu sora mea. Aveam o purtare nepăsătoare și, uneori, acidă. Pe mama nu prea o băgam în seamă, mi se părea că mi se cuvine totul. Tot ce făcea ea mi se părea normal să facă. Ba chiar, câteodată, o mai și șantajam cu câte-o chestie: la un an jumate, la doi ani, mă duceam la câte-un perete și mă dădeam cu capul de perete până făcea ce voiam eu. Iar apoi găseam mijloace mai subtile să o aduc acolo unde voiam eu. Regret foarte mult lucrul ăsta și l-am regretat întotdeauna”, mărturiseşte autorul român.

Elevul Cărtărescu Mircea a regretat și atenția de care s-a bucurat din partea profesorilor, care l-au remarcat pentru inteligența sa. Dornic să se amestece cu restul colegilor, nu i-a plăcut să fie dat de exemplu. Și-a dorit să iasă în evidență abia în clasa a 8-a. Și nu prin cine știe ce performanțe școlare: „Făceam benzi desenate. Cu un personaj pe care-l inventasem eu. Totul era făcut de mine: desenele, balonașele cu cuvinte. După acest episod - sau în același timp, nu mai țin minte -, am făcut un ziar al clasei, pe care-l scriam singur. Era scris de mână, tot, se numea "Răcnetul porcului înjunghiat". După "Răcnetul Carpaților". De ce? Pentru că colegul meu cu care aveam tot timpul frecușuri era poreclit Porcul. Și ziarul era despre el, în primul rând”.

Preocupările extrașcolare i-au adus adolescentului atât celebritatea, cât și liniștea. Au urmat anii de liceu: o perioadă... întunecată.

Până la urmă, în clasa a 8-a, mă lăsa toată lumea în pace, știa că sunt cam dus, așa, lucru care s-a accentuat foarte tare în liceu. Foarte tare! Chiar în mod tragic. În liceu am avut un fel de schizoidie. Din cauză că începusem să citesc extraordinar de mult, începeam să am probleme de socializare. Începeam să am sentimentul că eu, de fapt, trăiam în realitate în lumea cărților și realitatea adevărată era un fel de vis. Am avut mari probleme în perioada aia și cred că, dacă nu-mi băga armata mințile-n cap, după liceu, cum se zice "nu garantez ce s-ar fi putut întâmpla". Pentru că eram dus cu sorcova rău de tot, în perioada liceului”, povesteşte Mircea Cărtărescu.

Părinții n-au rămas indiferenți la atitudinea ciudată a fiului. Nu doar că umplea, în pauzele de la școală, tabla cu versuri, dar citea câte 6 - 8 ore pe zi și scria poeme morbide.

„Părinții mei erau îngrijorați, din aceste motive, pentru că, de câteva ori, mi-au interceptat niște caiețele și văzând că scriu numai despre moarte, despre morminte, s-au speriat. M-au dus la psihiatru, încercau să mă îndepărteze de sursa asta de neliniște. Eu, atunci, am rezistat foarte tare, nici nu-i ascultam măcar. Pentru că eram atât de pornit pe literatură, încât nu mai era nicio cale de întoarcere”, mai spune el.

Mircea Cărtărescu ar vrea să retrăiască, sub hipnoză, momente din viaţa sa

Chiar dacă, din adolescență și până după 20 de ani, s-a izolat de restul lumii, stârnind mirare și chiar îngrijorare, Mircea Cărtărescu nu consideră acea perioadă un timp pierdut. Dimpotrivă: „Nu este un timp pierdut, pentru că, din acel timp, s-au hrănit toate cărțile mele. Acel sentiment de disperare adâncă, pe care eu l-am avut între 15 și 20 și mulți de ani, 24, să zicem, sentimentul acela de singurătate chinuitoare, în care vacanțele erau cele mai chinuitoare pentru mine, mă gândeam cu groază că se termină școala și începe vacanța, pentru că știam că în vacanțe nu mai aveam să văd pe nimeni. Niciodată n-am să uit perioada asta. Și din ea se hrănesc toate cărțile mele. Din frustrarea, furia și sentimentul de inutilitate pe care-l aveam atunci. Eu de-asta scriu: ca să încerc să înțeleg ce s-a întâmplat atunci și ca să văd ce urme a lăsat perioada aia în cel care sunt acum”, explică autorul.

Mircea Cărtărescu duce dorul copilăriei și visează la o călătorie în anii dintâi.

Dacă m-aș putea întoarce în timp, oriunde, în primul și în primul rând, aș folosi trăsătura asta miraculoasă ca să călătoresc în propriul meu trecut. Ca să stau undeva ascuns, în scara unui bloc sau într-un colțișor întunecat, și să-l văd pe Mircea, așa cum era atunci. Chiar m-ar mulțumi și o ședință de hipnoză, de multe ori m-am gândit la asta. De foarte multe ori m-am gândit să încerc să retrăiesc momente din viața mea sub hipnoză. Cu culorile și aromele și structura tactilă a lucrurilor, așa cum au fost. Ar fi, pentru mine, o experiență uluitoare”, spune Mircea Cărtărescu.