Sari la conținut

Digicult | Nicolae Manolescu: Pentru mine statul înseamnă ceva care stă şi-ţi aruncă-n cap tot ce nu vrei şi tot ce vrei

Nicolae Manolescu: Singurul lucru pentru care cred că am avut o copilărie ca lumea a fost că am avut de-a face cu părinţi, cu bunici, cu oameni care ne-au înconjurat absolut oneşti. Deci bruma de valori şi hai să zic aşa normale, de-acolo le-am învăţat, şi se pare că e tot mai multă nevoie de o copilărie de-asta în care să înveţi nişte elemente de bază ale comportării individuale şi sociale pentru că te uiţi în jur şi constaţi ce se-ntâmplă şi nu-ţi vine să crezi. Eram un copil complet absolut normal. Nu m-am remarcat prin nimic special, n-am avut nici o pubertate din aia urâtă cum se spune, n-am avut frustrări, era o familie ca lumea, modestă. Numai că diferenţa dintre ce s-a întâmplat până în 89 şi după, este că înainte de 89 nu râvneai la nişte lucruri pe care alţii le aveau pentru că de regulă nimeni nu le avea.

M-am amuzat o dată să povestesc că foarte mulţi ani din biografia mea personală coincid cu date istorice majore. M-am născut în toamna în care a început Războiul Mondial, am intrat la şcoală în toamna lui 1946 când s-a inaugurat tradiţia fraudării alegerilor parlamentare. Am intrat la facultate în toamna lui 56 când a avut loc Revoluţia din Ungaria, am terminat facultatea când a fost asasinat Kennedy. Am reuşit să fac 50 de ani bătuţi pe munchie când a avut loc Revoluţia sau ce-o fi fost.

Psihologii spun că amintirile cele mai vechi ale unui adult despre anii copilăriei sunt cele care coincid cu momentul în care copilul a început să vorbească. În cazul lui Nicolae Manolescu, cea mai îndepărtată amintire este de la vârsta de doi ani.

Nicolae Manolescu: La doi ani, eram la Sibiu deja de câteva săptămâni, luni, eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea şi a venit la noi fratele mamei mele care era inginer şi care a asfaltat şoseaua de pe Valea Oltului. Şi a zis uite, am terminat, daţi-mi-l pe copilul ăsta să-l duc la Râmnicu Vâlcea la bunici. Şi cu ezitările mamei care nu prea avea chef, m-am suit prima dată într-un automobil cum se zicea pe-atunci şi am făcut şoseaua Sibiu-Râmnicu Vâlcea şi la Râmnicu Vâlcea bunicii mei m-au pus să fac parada modei. Eram îmbrăcat într-o blană frumoasă aşa, m-au sucit m-au învârtit. O vedeau prima dată blana. Deci aia e prima mea amintire, ţin minte perfect drumul ăla cu maşina pe Valea Oltului şi parada modei pe care am făcut-o când am ajuns la bunici. Doi ani bătuţi pe muchie.

Cu toate că primii ani ai copilăriei i-a petrecut în vremuri grele de război, iar adolescenţa i-a fost marcată de arestarea părinţilor săi şi trimiterea lor în închisorile comuniste, Nicolae Manolescu preferă să-şi amintească mai degrabă momentele frumoase din acele vremuri.

Nicolae Manolescu: Atunci când m-am născut eu, tatăl meu avea 40 de ani, mama mea avea 30, şi mergeam cu el pe stradă, copil fiind eu la cinci, șase ani de când devenisem conştient şi ne întâlneam cu diferite persoane şi, tatăl meu a fost profesor şi mama mea, şi scoteau pălăria şi spuneau Domnule profesor, omagii! Şi indivizii cu pricina erau oameni în toată firea, unii dintre ei bătrâiori. Deci tineri nu prea-i ţin minte, pe mama în schimb o ţin minte bătrână că a murit la 101 ani. Doi părinţi normali ca să spun aşa, pedagog tatăl meu, profesoară de franceză mama mea, dar care au avut acest tact extraordinar de a nu avea niciun diferend în faţa copiilor, a mea şi a fratelui meu. Doi părinţi care nu s-au certat niciodată în faţa noastră. S-or fi certat ei de-a lungul căsătoriei de nenumărate ori, au avut tot felul de ocazii. În faţa noastră, niciodată.

În anul 1946, România a trăit momentul şocant al preluării puterii de către comunişti, prin falsificarea alegerilor din noiembrie.

„Cetăţeni, moarte şi prăpăd poartă cu ei Maniu şi Brătianu! Votaţi Soarele vieţii şi al păcii”. Cu acest slogan au început comuniştii propaganda electorală. Despre soarele comuniştilor, Nicolae Manolescu are o amintire... altfel.

Nicolae Manolescu: Aveam obiceiul prost, înainte de a merge la şcoală, mă uitam pe toţi pereţii şi citeam toate inscripţiile, cine mă învăţase, nu ştiu. Şi erau alegerile din 46, din toamnă, şi vedeam pe toate gardurile Votaţi fântâna! Votaţi ochiul! Şi dintr-un planor deasupra noastră se arunca „Votaţi soarele!” Şi ziceam, păi ăştia cu ochiul şi fântâna? Băiatule, ăia (cu soarele) sunt statul. Şi de atunci pentru mine statul înseamnă ceva care stă şi-ţi aruncă-n cap tot ce nu vrei şi tot ce vrei şi tot ce se nimereşte.

Influenţat de vremurile în care comuniştii denigrau şi luptau împotriva a ceea ce ei numeau „jugul burghezo-moşierimii”, micul Nicolae nu visa încă să devină scriitor, ci cu totul altceva.

Nicolae Manolescu: Prin 45, deci aveam șase ani când au fost confiscate moşiile, dar legătura am făcut-o mai târziu, atunci nu ştiam, mergeam cu ai mei, mă plimbam cu căruciorul prin Sibiu şi mă întrebau prietenii alor mei cu care mă întâlneam, băi băieţaş tu ce vrei să te faci? Şi eu ziceam „boier”. Habar n-am de unde şi până unde boier. Nu ştiam eu de averi, asta ziceam, boier.

Când părinţii săi, Petru şi Sabina, au fost arestaţi, Nicolae şi fratele acestuia au fost luaţi în grijă de bunicii de la Râmnicu Vâlcea. Erau săraci, îşi aminteşte criticul literar. Bunicul era pensionar, iar venitul său, la doi ani după reforma monetară din 1952, era de 400 de lei. Asta în condiţiile în care doar chiria costa 100 de lei pe lună.

Nicolae Manolescu: Adevărul este că viaţa era extrem de grea, casa în care m-am născut şi unde am stat în anii aceia, casa era plină de chiriaşi. Noi nu mai aveam decât o singură cameră, treceam printr-un mare hol neîncălzit, toaleta era în curte pentru că în casă le revenise chiriaşilor. Şi-l văd şi acum pe bunică-miu la 71, 72, 73 de ani, îmbrăcându-se cu scurteica pe el, cu nişte şoşoni, galoşi din ăia cu tot felul de catarame, ca să coboare în curte să se ducă la toaletă. Pentru că fiind mai mulţi acolo în cameră nu se folosea obişnuita oală de noapte. Se folosea ea, dar nu când eram noi acolo. Şi mi se pare absolut îngrozitor. N-aveam apă curentă, ne spălam la lighean, era foarte grea viaţa.

Din mii şi mii de amintiri din vremea copilăriei, Nicolae Manolescu spune că i-a rămas adânc întipărit în minte... un vis. Un vis extrem de puternic, vizual, ca şi cum ar fi fost imortalizat, în cele mai mici detalii, într-o fotografie atipică...de familie.

Nicolae Manolescu: Eu mergeam de la Sibiu la Râmnicu Vâlcea în vacanţă, mergeam cu trenul, fratele meu care-mi era dat în grijă că era mai mic, şi la gară ne aştepta birjarul pentru că bunică-miu nu putea să vină fiindcă era atât de emotiv încât stătea tot timpul într-un loc şi venea birjarul şi ne lua băgăjelul. Şi am visat că am coborât din tren, eram în pantaloni scurţi, deci copil, ne-am dus cu birjarul acasă, am intrat era seară, începuse să se întunece şi m-am dus nu la casa unde m-am născut, ci la casa din curtea vecină a stră-mătuşii mele, unde stăteam eu noaptea şi citeam. Şi care era o casă fără etaj, cu nişte coloane aşa, cu o intrare şi care era toată luminată, în momentul ăla nu mai exista nici casa unde mă născusem când aveam eu visul. Şi auzeam clinchete de tacâmuri, de pahare, tot felul de lucruri şi voci. Şi-mi dădeam seama că acolo se găsesc toţi ai mei. Stră-bunică-mea, bunică-miu, bunică-mea, sora ei, mama, toţi fraţii ei, toate rudele dinspre mamă. În acel moment în afară de mama mea nu mai trăia nimeni. Toţi erau morţi. Şi m-am trezit ud din cap până-n picioare, de transpiraţie şi de emoţie, senzaţia aia absolut senzaţională că am asistat la o reuniune a morţilor. Acum sunt toţi în cimitirul de la Râmnicu Vâlcea.

Timp de aproape jumătate de secol, Nicolae Manolescu a publicat zeci de volume de critică literară, eseuri, studii, monografii. Un drum literar lung, început în timpurile când, fără televizor sau jucării, bucuriile veneau... din paginile unei cărţi.

Nicolae Manolescu: Îmi plăceau cărţile, citeam, mi-am făcut bibliotecă de cum am putut, am şi acum nişte cărţi pe care am scris acolo Cartea mea numărul cutare. Aveam vreo câteva zeci de cărţi. Mă-mpărţeam între cărţi şi joacă. Îmi plăcea să mă joc foarte mult, ceea ce aşa cu un pic de spirit ludic am mai rămas. Îmi plăcea foarte tare, bine nici nu prea aveai ce să faci altceva. Televizor nu exista, să asculţi radio la vârsta aia e o prostie. Ce puteam să fac decât să citesc şi să mă joc.