Sari la conținut

Digicult | Omul care a tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu

Despre un cărturar marginalizat pe nedrept, despre un text esențial al Bibliei și despre ce mai înseamnă credința pentru omul modern vorbesc Andrei Pleșu, Teodor Baconschi și Ofelia Creția, cea care i-a fost alături până la sfârșitul vieții.

Eroii zilei, cei despre care se vorbește în exces și care ne acaparează atenția, sunt politicieni, fotbaliști, vedete sau oameni de afaceri care recită declarații la DNA sau scriu delațiuni și dări de seamă. Marii oameni de cultură au rămas, undeva, în umbră. O umbră nemeritată s-a așternut și peste Petru Creția, personalitate remarcabilă a culturii române. Scriitor, traducător, dascăl, eseist, filosof, Petru Creția este evocat astăzi, la Digicult, de cei care s-au bucurat de prietenia și infinita lui bunătate.

Andrei Pleșu, scriitor: Eu am avut norocul să-l cunosc și pot să vă spun rapid că este una dintre figurile cele mai impozante ale culturii românești contemporane, marginalizată încă din timpul vieții ei, în mod absolut iresponsabil. Nu vreau să bombăn, dar mi se pare o mare nedreptate, pentru că așa procedăm, de multe ori, cu valorile noastre. Le folosim, când avem nevoie, dar, în general, preferăm să punem asupra lor o surdină confortabilă.

Ofelia Creția, muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române: Era cu totul special să stai foarte aproape de Petru, atâția ani. Era un om special, un om rar, un om greu de găsit, în ziua de azi. Probabil că bunătatea, și răbdarea, și bunul simț îi veneau tocmai din lucrurile pe care le știa, din mintea lui extraordinară.

Teodor Baconschi, teolog și antropolog al religiilor: În adolescența mea era, deja, o legendă, pentru oamenii care doreau să se cultive și să iasă din cenușiul comunist. Petru Creția avea o dimensiune legendară pentru că se ocupa de proiecte exemplare. Tineretul anilor 80 era fascinat de Creția.

Unul dintre proiectele cele mai dragi lui Petru Creția a fost, poate, și cel mai dificil: traducerea a cinci cărți din Biblie: Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cântarea cântărilor, Cartea lui Ruth și Cartea lui Iona. Toate, tălmăcite într-un încântător grai românesc, eliberat de canoanele bisericești.

Teodor Baconschi: Chiar dacă, probabil, teologii și membrii Sfântului Sinod al bisericii majoritate ortodoxe poate au strâmbat din nas. Dacă stai să te gândești, prin astfel de traduceri impecabile, într-o românească de vis, poate că unii care habar n-au de ansamblul Bibliei se apropie de textul major al civilizației noastre iudeo-creștine.

Ofelia Creția: A lucrat enorm (și în timp) la biblice. Încet-încet, meticulos: avea o măsuță la bucătărie, unde se așeza și își aranja într-o ordine perfectă toate obiectele legate de scris, care trebuia să fie toate albe, imaculate, inclusiv scrumiera. Pixul, foaia de hârtie... Și așternea pe hârtie aceste lucruri minunate. Uitați-vă ce scris avea, cum lucra!

Petru Creția și-a dedicat întreaga energie, ani la rând, pentru a traduce aceste texte sacre. N-a ținut cont nici de prioritățile stabilite de edituri, nici de oboseală și nici măcar de limitele propriului trup.

Ofelia Creția: Avea un fel de comandă de la editură, în perioada aceea, să traducă altceva. Dar el, printre picături, aproape ascuns, lucra la astea, pentru că astea cereau mult mai multă muncă. Țin minte că, spre sfârșit - lucra, lucra, tot timpul lucra, și când a fost bolnav, în spital, cu infarct, lucra cu perfuzii - lucra cu o plăcere a muncii și o bucurie a muncii pe care rareori am văzut-o.

Dintre cele cinci texte esențiale, unul pare să iasă în evidență, prin semnificațiile sale. În anul 2014, a fost lansat și un audiobook cu „Cartea lui Iov”, în traducerea lui Petru Creția și lectura lui Andrei Pleșu.

Andrei Pleșu: E unul dintre cele mai puternice texte ale Vechiului Testament, pentru că în el se pune o problemă pe care toată lumea și-o pune și pentru care nimeni nu găsește un răspuns: de ce oamenii cumsecade pățesc lucruri rele? Cu paranteza și de ce ăia care nu-s chiar așa cumsecade se descurcă? Asta-i o întrebare care pune în discuție nu numai etica zilnică, sensul lucrurilor, dar însăși autoritatea și prezența lui Dumnezeu.

Teodor Baconschi: De aceea Iov e un text care a suscitat interes hermeneutic de 2.000 de ani. Figură tragică, figură a dreptului care suferă, a celui care, teoretic n-a făcut nimic rău. Are și conștiința faptului că n-a făcut nimic rău și, cu toate acestea, primește o pedeapsă divină - mai exact o pedeapsă pe care Satan i-o aplică, cu o ciudată, neașteptată îngăduință a lui Dumnezeu.

Andrei Pleșu: Pentru că vorbim în timpul sărbătorilor pascale, există un corespondent al lui Iov în Noul Testament, și anume Iisus însuși. Despre Iov se spune că este povestea unui om drept și pedepsit. Păi dacă Iisus, care e Dumnezeu însuși, e pedepsit, e tratat cum e tratat, e ucis, batjocorit, asta e o reconfirmare a destinului lui Iov: cel mai bun dintre toți suferă cel mai mult.

Iov, credinciosul care nu păcătuiește, care respectă cuvântul divin, care-și duce viața după orânduiala cerească, primește lovitură după lovitură: rămâne fără agoniseala de-o viață, fără copii, se îmbolnăvește grav. Revoltat, îi cere socoteală lui Dumnezeu. Vin să-l consoleze câțiva prieteni, care, de fapt, îi spun că mintea omenească nu poate înțelege motivația sancțiunii venite de la instanța supremă. Îl slăvesc pe Dumnezeu și-l sfătuiesc pe Iov să se resemneze.

Andrei Pleșu: Tipul ăsta de discurs în auzim și noi, cu un cuvânt puțin brutal aș spune: e discursul popesc obișnuit. Dacă te plângi, ți se pune „Domnule, nu poți să rămâi nepedepsit, când ai atâtea păcate!”. Sau „E o taină!”. Dar ce-mi place la acest text este că Iov nu se lasă, cere explicații, vrea să înțeleagă și, în final, ia cuvântul însuși Dumnezeu. Dumnezeu vorbește ca un stăpân absolut, îi spune „Cum vrei tu să înțelegi tu ce fac eu? Înțelegi tu ceva din ce vezi în jurul tău, știi tu cum se fac lucrurile astea, de la ploi până la hipopotami?”.

Teodor Baconschi: Iov asta face: suferă, pierde tot, se îmbolnăvește și trupul lui devine sediu al suferințelor cumplite, și obscene, și dizgrațioase; e abandonat de toată lumea, prietenii lui îi cer să se dezică de Dumnezeu, e un moment de un dramatism singular. Și, cu toate acestea, el rezistă! Este, în final, mântuit, eliberat din condiția lui de bucată sângerândă de carne deasupra unui morman de bălegar.

Andrei Pleșu: Dar lucrurile nu se termină aici! Pentru că, într-o ultimă intervenție a lui, și asta este, după mine, încununarea textului, Dumnezeu vine și spune „Discursurile prietenilor tăi nu mi-au plăcut! Discursurile astea pioase, în care totul e-n regulă, nu mi-au plăcut! Mie mi-a plăcut discursul tău!”. Cu alte cuvinte, lui Dumnezeu îi place o angajare vie în relațiile cu el, preferă interogativitatea, neliniștea. Preferă energia și atacul.

Un altfel de atac este, însă, la ordinea zilei. Credința s-a metamorfozat în fanatism, extremismul merge mână în mână cu terorismul, iar pretextele religioase stau la baza masacrelor și a terorii.

Teodor Baconschi: Cauze bune și adevăruri ultime au fost adesea compromise prin instrumentalizare politică, ideologică, printr-un soi de viol politic, dacă vreți. Tot ce avem de făcut este să propovăduim, dar și să încarnăm, pe cât posibil, noi înșine moderația.

Chiar și în spațiile ferite - până acum - de amenințarea extremismului, relația omului modern cu divinitatea are de suferit.

Andrei Pleșu: Avem alte priorități, avem alte griji, avem alt ritm. Trebuie să-și pună întrebarea și Biserica - vorbesc de biserica instituțională - dacă face suficiente eforturi, utilizează suficientă imaginație de comunicare, așa încât să-l seducă pe omul contemporan. Noi avem ideea că seducția vine numai de la diavol.

Relația privilegiată cu Dumnezeu a înnobilat întreaga existență a lui Petru Creția. Crezul său, dezvăluit într-una dintre cărți, vorbește cel mai bine despre omul cu un profund sentiment religios care a dublat cărturarul.

Ofelia Creția: Cum putem iubi cu adevărat o entitate transcendentă, eternă, metalogică și metasensibilă? Făcându-ne iubirea pe măsura acestei entități. Este lucrul cel mai greu, din sfera credinței. Dar stă în puterile noastre. Nu mi se cade să vă călăuzesc mai departe, fiind, cu întreaga mea ființă, doar unul dintre voi.