Sari la conținut
News Alert

DIGICULT. Povestea ciocolatierei care a scris istorie şi a schimbat destine

A apărut în urmă cu peste 2.000 de ani în America Centrală, acolo unde amerindienii au transformat boabele arborilor de cacao în... pudră. Ulterior, pudra a fost folosită pentru a obţine o licoare utilizată în timpul ritualurilor religioase de către indigenii din bazinul amazonian.

În anul 1502, exploratorul Cristofor Columb a adus boabele de cacao şi în Europa, însă nimeni nu ştia cum anume să le folosească. 17 ani mai târziu, conchistadorul Hernando Cortez a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, bea, zilnic, o licoare preparată din boabe de cacao. Băutura se numea...Chocolatl şi era considerată un preparat regal.

Spaniolii au fost cei care au descoperit că băutura din boabe de cacao este delicioasă dacă este servită... fierbinte. Aşa a luat naştere o tradiţie care, de-a lungul secolelor, a fost ridicată la rang de artă. Mai mult, în Franţa, la curtea regilor Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea, ciocolata caldă era preparată şi servită în porţelanuri fine de Sevres, în celebra...ciocolatieră.

Un astfel de vas din porţelan alb, fabricat în manufacturile Sevres, a devenit subiectul romanului „Poftă de ciocolată" al scriitoarei catalane Care Santos.

Povestea unei ciocolatiere care a scris istorie şi a schimbat destine, acum, într-un interviu special.

În secolul al XVI lea, atunci când a fost descoperită de europeni, ciocolata a devenit una dintre cele mai valoroase monede de schimb.

Era considerată un produs MINUNE şi asta pentru că, dacă i se adăugau ingrediente noi, ardei iute, ghimbir indian sau sirop de lavandă, ciocolata nu mai era o simplă băutură, ci căpăta calităţi... afrodisiace.

Timp de două secole, secretul fabricării ciocolatei era ascuns cu sfinţenie de către maeştrii ciocolatieri. Inchiziţia a fost cea care, de cele mai multe ori, îi ajuta pe spionii curţilor regale să pună mâna pe reţeta savurosului cocktail exotic.

În secolul al XVIII-lea, nobilimea occidentală era fascinată de ciocolata caldă, servită în cele mai scumpe şi mai fine porţelanuri.

Marie-Antoinette, soţia regelui Franţei Ludovic al XVI-lea, iubea într-atât de mult licoarea din boabe de cacao, încât a creat o poziţie regală OFICIALĂ la curtea de la Versailles: Mare Maestru Ciocolatier.

Care Santos, scriitoare catalană: „Cred că meseria de ciocolatier este o meserie cu totul specială. Iar astăzi se amplifică, se dezvoltă. Prepararea ciocolatei şi ciocolata în sine au devenit tot mai mult un produs de lux. Şi asta, într-un fel, înseamnă, de fapt, o întoarcere la origini. Pentru că, la origini, ciocolata era exclusiv un produs de lux. Abia mai târziu s-a popularizat.”

Care Santos este una dintre cele mai citite scriitoare catalane contemporane. Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. Fiecare dintre ele a devenit bestseller. În ultima sa carte, „Poftă de ciocolată", autoarea recreează istoria unei ciocolatiere, un vas din porţelan destinat servirii ciocolatei calde, creat în manufacturile Sevres, în vremea regelui Ludovic al XV-lea.

Ciocolatiera, comandată de fiica regelui Franţei, Adélaide de France, traversează secolele şi ajunge să marcheze viaţa celor 3 protagoniste: Sara, Aurora şi Marianna.

Care Santos, scriitoare catalană: „Mă interesează întotdeauna ceea ce ţine de istoria femeilor. De altfel, nu este ultima carte pe acestă temă, vor mai urma şi altele. În cazul de faţă, acest pretext al ciocolatierei care uneşte cele trei femei mi-a dat ocazia să lărgesc acţiunea în trei epoci diferite.”

La Versailles, o ciocolatieră era un obiect preţios. Doamnele de la curte aveau propriul ritual de degustare a ciocolatei calde. Vasul în care aceasta era preparată trebuia să fie de cea mai bună calitate. Cu alte cuvinte, realizată în prestigioasa fabrică de porţelanuri de la Sevres, construită special, la ordinul lui Ludovic al XV-lea, pentru amanta sa preferată: Madame de Pompadour.

În romanul lui Care Santos, o astfel de ciocolatieră devine personaj principal. Povestea a plecat, însă, de la o istorie...cât se poate de reală.

Care Santos, scriitoare catalană: „Personajul Adélaide a apărut mai întâi cu ocazia unei vizite pe care am făcut-o la Versailles. M-a impresionat nu doar cum arăta, ca femeie, ci şi ce fel de personaj istoric era: o persoană foarte cultă, cu o dorinţă puternică de a intra în politică. Dar nu putea face acest lucru din cauza vremurilor în care trăia. Şi, până la urmă, a avut un final foarte trist. Toate astea au transformat-o, pentru mine, într-un personaj foarte interesant.”

Marie Adélaide de France: a patra fată a regelui Ludovic al XV-lea al Franţei şi al Mariei Leszczynska, strănepoata Mariei Tereza a Austriei. Este una dintre tinerele Mesdames de la curtea de la Versailles, cultă, implicată în politica timpului său şi cu o poftă de ciocolată de...nestăvilit.

Convinsă că tristeţea de la curtea regelui poate fi înlăturată cu ajutorul ciocolatei calde, aceasta comandă o ciocolatieră pe care fabrica Sevres o inscripţionează cu numele posesoarei: „Îi aparţin Doamnei Adélaide de France".

Care Santos, scriitoare catalană: „Mie îmi plac foarte mult personajele care trăiesc în epoci de tranziţie. Sunt mult mai interesante decât personajele care trăiesc într-o epocă bine consolidată. Şi Madame Adelaide face parte dintr-o astfel de galerie de personaje, din epocă de tranziţie, nefericită în realitate, dar fericită ca personaj în cartea mea.”

La moartea Adélaidei, ciocolatiera ajunge în mâinile celui mai mare maestru ciocolatier din Barcelona. La începutul secolului al XIX-lea, ciocolatierii erau mai mult decât nişte simpli artizani în prepararea delicateselor. Erau extrem de bine plătiţi, apreciaţi şi căutaţi de familiile aristocrate, îndrăgostite de ritualul servirii ciocolatei calde.

„O pregăteai cu un strop de scorţişoară, o linguriţă cu vârf de zahăr fin şi puţină apă, să iasă groasă. I-o serveai imediat pe o farfurioară, cu câteva feliuţe de chec şi-un pahar de apă rece, fiindcă după ciocolată pofta de apă nu suferă amânare. Asta da ciocolată barceloneză bine servită!", citat din cartea scriitoarei catalane Care Santons, „Poftă de ciocolată”.

Barcelona din romanul autoarei Care Santos este una mai puţin cunoscută publicului.

Este acel oraş dinaintea lui Gaudi, spaţiul uitat al porţelanurilor preţioase, al pasiunii locuitorilor pentru Operă şi bijuterii de preţ, dar, mai ales, un oraş al ciocolatei fine şi al aromelor.

Care Santos, scriitoare catalană: „Sigur, nu trebuie să scriem neapărat despre lucrurile pe care le cunoaşte toată lumea. Şi nu putem şti şi înţelege ceea ce suntem dacă nu cunoaştem trecutul. Iar eu în această carte şi în altele mă întorc în mod repetat la istoria oraşului care de-a lungul timpului a devenit ceea ce este astăzi. Mi s-a spus adeseori că romanele mele sunt foarte senzoriale. Eu nu mi-am propus în mod special să scriu astfel de romane însă aşa îmi ies. Pe mine m-a făcut foarte fericită acest roman pentru că am descoperit că prin senzorial, cartea ajunge mai repede la cititori decât altfel. Şi în cazul de faţă ciocolata este o plăcere care îi atrage pe cititori spre roman.”

Ceea ce îi impresionează pe cititorii lui Care Santos este felul în care aceasta reuşeşte să recreeaze cu exactitate istoriile pierdute. Totul presupune multă documentare. Pentru „Poftă de ciocolată", autoarea a studiat arhivele statului. Doar aşa a putut reconstitui cu precizie istoria ciocolatei şi a oraşului Barcelona.

Care Santos, scriitoare catalană: „Este greu pentru un scriitor să se situeze într-o galerie dar pe mine mă interesează foarte mult cum scriitorii îşi aşază personajele şi descriu modul în care mănâncă. Sunt scriitori care se obosesc să se ocupe de modul de a mânca al personajelor şi de ce mănâncă şi sunt scriitori care nu se obosesc să facă asta. Poate că cititorii nu-şi dau seama, dar ca să aşezi un personaj la masă în secolul XVIII, să-l faci să ia micul dejun, să prânzească, să ia cina, cere o documentare extraordinară. Asta nu poţi s-o ştii. Pentru că lucrurile sunt foarte diferite de astăzi şi mulţi scriitori nu se obosesc să se documenteze într-atât de mult.”

Timp de sute de ani, de-alungul cărora ciocolata a devenit o industrie cu încasări uriaşe în întreaga lume, ciocolatiera de Sevres care a aparţinut Doamnei Adélaide de France nu şi-a pierdut farmecul. Cel puţin, NU în paginile romanului „Poftă de ciocolată".

„Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? (...) Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparţii cuiva?", citat din cartea scriitoarei catalane Care Santons, „Poftă de ciocolată”.