Sari la conținut

DIGICULT| Un frizer de poveste

În anul 2015, un volum de poezie readuce în prim plan un astfel de meseriaș. În "Bucla", cartea sa recompensată cu Premiul Național "Mihai Eminescu" pentru debut, TEO BOBE prezintă epopeea unui frizer care se dovedește mult mai mult decât atât.

Nea Gică este cel mai mare frizer din lume. Deține recordul mondial de viteză la tuns plastic și este triplu campion olimpic la masaj pe ceafă. Un astfel de personaj întâlnești cel mult o dată în viață. Teo Bobe și-a intersectat pașii cu eroul său din întâmplare: a trebuit să scrie ceva, foarte repede, ca să nu depășească termenul-limită pentru înscrierea la un concurs de debut.

T.O. BOBE, scriitor: Nu mai scrisesem de mult, mi-am spus că, dacă vreau să-mi dovedesc mie că mai sunt în stare, ar trebui să fiu în stare să scriu despre orice. Și, cum tocmai mă întorsesem de la frizerie, am zis "Ok, dacă te crezi bun, încearcă să scrii despre un frizer".A fost ca o joacă. O joacă pe care am luat-o din ce în ce mai serios și în care m-am investit pe mine, din ce în ce mai mult.

Cei care se așteaptă ca, în paginile unei cărți, să găsească decoruri fastuoase, la care nu ai acces în fiecare zi, ar putea crede că "Bucla" este o carte bizară.

T.O. BOBE, scriitor: Poate să fie o carte bizară, e o carte bizară așa cum, într-un fel sau în altul, sunt cam toate cărțile scrise de mine. Și asta pentru că nu mi-am pus niciodată problema să fac literatură "așa cum se face". Să scriu ca un anumit om sau ca altul, sau să mă feresc să scriu ca un anumit om sau să mă feresc de altul. Am lăsat lucrurile să vină de la sine. Și cred că face bine, într-un fel, și acest fel de "scris de mâna stângă", cum se spune: ceva mai inconștient, mai fără plan.

Neplanificat a intrat și nea Gică în viața și în rândurile lui Teo Bobe. Și-a cerut dreptul de a deveni personaj principal. Cu toate astea, autorul nu crede în muze și inspirație : "Cred că inspirația este rezultatul unei acumulări de până în momentul acela, de care nu ești conștient. A unei munci pe care nu o resimți ca muncă, în momentul în care scrii. Nici nu cred că nea Gică este chiar numai frizer. El poate fi orice, poate fi și un reporter de televiziune, de ce nu: și dumneavoastră aveți clienți pe care-i radeți și bărbieriți, la fel ca pe mine, acum, în fiecare zi."

Cu universul frizeriei, Teo Bobe a avut o relație complicată :"Recunosc că mi-a plăcut întotdeauna lumea frizeriei. Pe de-o parte mi-a plăcut, pe de alta m-a îngrozit. Când eram copil, mergeam la o firzerie de cartier foarte pitorească și mă îngrozea că trebuia să stau acolo, la rând, vreo oră și jumătate, sau chiar mai mult. dar, pe de altă parte, era și fascinant, pentru că era multă lume, erau teancuri de ziare, se discuta."

Un studiu recent relevă faptul că frizerii sunt un excelent barometru economic: un frizer poate să estimeze corect mersul țării, după cât de des se rad sau cât de lung se tund bărbații dintr-o anumită societate. În perioadele de înflorire economică, clienții se tund des și destul de scurt, iar când încep să-și lase plete, este semn că economia nu se simte prea bine. "Studiul ăsta nu face decât să-mi confirme impresia pe care o aveam despre mine: că sunt destul de anapoda, pentru că eu, mai ales în ultimii ani de criză economică m-am tuns mai des și mai scurt. Înainte știu că mai uitam să mă tund. Sau poate a urlat în mine conștiința civică: am vrut să scot țara din criză și am mers mai des la frizer" spune autorul.

Se zice că lumea este scenă. Un spectacol. O bibliotecă uriașă. Unele vieți, tot atâtea romane. Dar nu se întâmplă des ca lumea să fie asemănată cu o frizerie.

"Viața poate să fie și o frunză de brusture, poate să fie și un caiet dictando. Poate să fie și o cască de coafor. Poate să fie orice. Nu știu exact când și cum s-a creat acea lume, am scris aproape în transă cartea asta."

Cea de-a doua ediție a "Buclei" a apărut pe piață la 16 ani de la prima publicare. Teo Bobe susține că această reeditare îl bucură, dar îl pune și în dificultate: "Am întrebat editura dacă vrea s-o publice mai mult într-o doară și ca să-mi fac curaj, nu atât curaj, cât să mi se facă rușine că n-am mai scris de mult. Așa mi se întâmplă, de obicei: când public o carte nouă și văd că lumea începe să mă laude, mi se face jenă și mă apuc de treabă. Mă simt dator să acopăr, oarecum, creditul ăsta care mi se dă. Să văd acum dacă mi se face suficient de rușine, încât să mă pun pe lucru..."