Sari la conținut

Donația de milioane de euro pe care statul român nu o vrea

Născut în anul 1914, pictorul Alexandru Țipoia a fost coleg de generație cu Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu și alți artiști cunoscuți publicului larg. Deși specialiștii i-au apreciat întotdeauna lucrările, Țipoia nu s-a bucurat de aceeași notorietate. Motivul? Singurul care conta în anii comunismului: nu a acceptat linia impusă de partid. Și-a asumat, astfel, marginalizarea și chiar opresiunile regimului. Întreaga sa familie a avut de suferit.

Tatăl lui a fost expropriat, că a fost moșier, a avut domiciliu obligatoriu, fratele lui Alexandru Țipoia a fost închis, a făcut 7 ani și jumătate de pușcărie, printre care și la Canal. Iar Alexandru Țipoia, cu arta lui, a trebuit să întrețină o familie întreagă, în care nimeni nu mai avea niciun venit”, a declarat George Tzipoia, artist plastic.

Întreținerea familiei a fost cu atât mai anevoioasă, cu cât Alexandru Țipoia fost dat afară în trei rânduri de la diverse instituții la care s-a angajat, tot pe motive politice. Anii de nedreptăți din vremea regimului totalitar au avut urmări chiar și după decembrie 1989: prima expoziție retrospectivă semnată Alexandru Țipoia a putut fi organizată abia în 1998, la 5 ani după moartea artistului.

Pictorul nu a colaborat cu regimul comunist

A fost un pictor care s-a refugiat în atelier, nu a colaborat cu regimul comunist și a rămas, cumva, "între scaune". Nu este nici cu desăvârșire absent, dar nu are nici pregnanța de imagine pe care ar fi trebuit să o aibă, conform statutului său artistic. Din pricina asta George Tzipoia încearcă să facă tot ce se poate - și a făcut eforturi disperate - neglijându-se pe sine, de foarte multe ori, de a-l recupera pe Alexandru Țipoia”, a explicat Pavel Șușară, critic de artă și colecționar.

Se luptă să doneze statului român lucrările părintelui său

George Tzipoia este, la rândul, său artist. De mai bine de două decenii, se străduiește să facă opera tatălui său cunoscută și să-i aducă recunoașterea pe care o merită. Astfel, se luptă să doneze statului român lucrările părintelui său, casa și colecțiile familiei, un patrimoniu estimat de specialiști la 2,4 milioane de euro.

Donator: „Nu am avut interlocutor!”

„Tot ce-a mai rămas din casa noastră, cu opera lui, cu opera mea, cu mobile de epocă, documente, colecții de icoane pe sticlă, icoane pe lemn, documente fotografice, arhivă bogată, vastă, cu scrisori...”, a spus George Tzipoia. La prima vedere, o astfel de ofertă este de nerefuzat. Nu și în cazul statului român. „Nu am avut interlocutor!”, spune George Tzipoia, artist plastic. „Într-o donație e ca-n amor, e nevoie de doi: unul care dă și unul care primește. Cel care dă există. Din păcate, nu există cel care primește”, a spus Pavel Șușară.

„Vorbitul singur nu duce spre muzeu, ci spre Spitalul nr. 9”

George Tzipoia a înaintat memorii către mai toți miniștrii Culturii de după 1989. Înalții demnitari au răspuns politicos ofertei, dar niciunul nu a întreprins vreo măsură pentru a finaliza acest act. „Au fost vreo 6, 7, 8 miniștri care, toți, ne-au îndrumat pe drumuri greșite!”, a spus George Tzipoia.

„În esență, despre asta e vorba: ai cu cine vorbi sau nu ai cu cine vorbi, într-o instituție. Iar dacă sunt incapabili, cei care gestionează un asemenea patrimoniu, să înțeleagă necesitatea de a-l primeni, de a-l diversifica, dacă nu înțeleg lucrurile astea, vorbești singuri. Și vorbitul singur nu duce spre muzeu, ci spre Spitalul nr. 9”, a spus criticul de artă Pavel Șușară.

George Tzipoia a purtat tratative cu Primăria sectorului 6, în care se află casa familiei din strada Caranda. Inițial, edilii au acceptat donația, apoi și-au dat seama că a primi un patrimoniu cultural-artistic este, de fapt, de competența Primăriei Generale a Muncipiului București.

Nu am avut cu cine să discutăm, au trebuit doi ani ca să intre în Consiliul General al Municipiului, care Consiliu nu a găsit de cuviință să aprobe această ofertă de donație, cu clauze, cu sarcini, pentru că nu faci o donație "Luați-o și spălați-vă cu ea pe cap!", sunt niște responsabilități, pe care Primăria trebuie să și le ia!”, a mai spus George Tzipoia.

„Cred că nu se înțelege bine: cele două și ceva milioane de euro nu intră în buzunarul cuiva de la Primărie! Dacă ar fi un scenariu simplu, de tipul ăsta, de mult era donația săvârșită!”, a explicat Pavel Șușară.

"Complicațiile" care ar fi apărut, odată dat acordul, au generat o situație absurdă: autoritățile au ales calea cea mai simplă de a scăpa de griji, fără să-și atragă nici prostul renume că nu sunt interesate de cultură - nici nu au acceptat, nici nu au refuzat donația.

Una dintre formele de insultă impardonabilă care se poate adresa unei instituții culturale din România este să-i propui o donație”

Una dintre formele de insultă impardonabilă care se poate adresa unei instituții culturale din România este să-i propui o donație”, a spus criticul de artă Pavel Șușară. După ani de încercări eșuate, George Tzipoia a reușit, pe 15 septembrie 2011, să facă o ofertă de donație, către Primăria Generală a Municipiului București. Una dintre clauze - de a mări spațiul de expunere, prin supraetajarea casei. Acțiunea nu ar fi implicat cheltuieli suplimentare din partea statului: astfel de lucrări se pot executa cu fonduri nerambursabile. O altă solicitare a donatorilor, pictorul Tzipoia și soția sa, a fost să li se permită să locuiască în casa-muzeu, pentru a putea îndeplini funcția de administratori și curatori. „Noi înțelegeam ca, atâta vreme cât trăim, să ne ocupăm de acest muzeu, să fim sufletul lui. Cu toate că trebuia un muzeograf, trebuia pază, trebuia amenajată casa și așa mai departe”, a George Tzipoia. Întrucât în oferta inițială de donație se solicita o rentă viageră de 3.500 de euro lunar, iar răspunsul Consiliului General al Primăriei a fost unul negativ, familia Tzipoia a presupus că refuzul administrației este motivat de pretențiile financiare. S-a revenit, la începutul anului 2014, asupra sumei: donatorii s-au mulțumit cu echivalentul unui salariu mediu pe economie. „Și donatorii trebuie să aibă un minim nu avantaj, ci o minimă recompensă, după actul ăsta de eroism romantic. Ar trebui să primească și ei, lunar, o pensie”, a spus Pavel Șușară.

Și o instituție atât de importantă, cum este administrația generală a Bucureștiului, poate să asigure, în compensație, un minimum necesar pentru traiul zilnic al familiei. Nici cu pretențiile financiare reduse drastic nu s-a ajuns la un deznodământ favorabil: după noua ofertă, familia Tzipoia nu a mai primit niciun răspuns.

„Nu ni s-a spus nimic! Este o situație extrem de dubioasă, kafkiană, ai senzația că nu e real, că totul e o aberație, un vis.. Și totuși, vorbim de instituțiile statului, de patrimoniu cultural, artistic...”, a spus George Tzipoia.

„Noi nu avem conștiința valorilor de tipul ăsta. Avem conștiința valorilor propriilor buzunare. Oricând suntem dispuși să dărâmăm o casă cu o valoare artistică, documentară, istorică excepțională, ca să punem în loc un spațiu pentru birouri”, a spus criticul de artă Pavel Șușară.

Echipa DIGICULT a solicitat Primăriei Capitalei un punct de vedere în ceea ce privește actuala stare de fapt, în cazul Tzipoia. În răspunsul transmis, Serviciul de Relații cu Mass Media al Primăriei Capitalei precizează:

„Procedura de acceptare a acestei donaţii de către municipalitatea Bucureşti presupune:

- transmiterea de către donatori a noului act de donaţie, autentificat notarial;

- constituirea unei noi Comisii de evaluare a bunurilor care fac obiectul acestei donaţii pentru ca apoi să poată fi înregistrate în inventarul şi evidenţele financiar-contabile ale instituţiei care le va administra, respectiv Muzeul Municipiului Bucureşti;

- elaborarea unui nou proiect de hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti de acceptare a donaţiei a operelor artiştilor George Tzipoia şi Alexandru Ţipoia”.

În esență, donația este odioasă. Primitorul unei donații este agresat. Donatorul este socotit ca un intrus, ca cineva venit să tulbure echilibrul, să tulbure feng shui-ul celui care ar trebui să primească. Dacă te duci să donezi o colecție unui muzeu, pe lângă faptul că trebuie să faci tu toate demersurile, plătești și toate obligațiile notariale, tot ce implică o donație. Te duci să donezi, dar începi prin a-ți cere scuze, a spune că îți pare rău că tulburi echilibrul clasic al instituției respective, că totul, acolo, e așezat paradisiac, într-o armonie netulburată și tu vii ca un spirit malefic, ca o epifanie satanică și le distrugi tihna veșnică”, a spus Pavel Șușară.

George Tzipoia nu este singurul donator care s-a lovit de zidul nepăsării ridicat de autoritățile române. Urmași ai unor artiști celebri au încercat să ofere patrimoniul familiei unor mari instituții și au sfârșit prin a-l dona celor care au avut inteligența și responsabilitatea de a-l primi.

Ana Maria Smigelschi, soția lui Alin Gheorghiu, a donat cea mai mare parte și atelierul lui Alin Gheorghiu la Constanța. Unde e un director de muzeu luminat: e vorba de Doina Păuleanu, era atunci. Doamna Baba a făcut eforturi enorme să doneze un fond Baba și l-a donat, până la urmă, muzeului din Timișoara, unde era, iarăși, un director destoinic: Marcel Tolcea. Toate donațiile astea s-au făcut cu eforturi foarte mari. Donatorul făcând eforturi!”, a spus Pavel Șușară.

După ani de luptă cu sistemul, după situații umilitoare și atitudini de neînțeles ale autorităților, concluzia lui George Tzipoia este amară. „Niciodată nu s-a vrut să se dea! Erai suspect, când voiai să donezi ceva! Că nimeni nu donează, toți fură!”, spune George Tzipoia.