Sari la conținut

INTERVIU. Aris Fioretos, scriitorul cu coloană vertebrală grecească, nervi austrieci și limbă suedeză

Este un autor suedez multipremiat. Fiu al unui refugiat politic grec și al unei austriece, este conectat în permanență la realitatea socială. Cărțile sale au structură de thriller, dar pătrund în profunzimea unei realității pe care mulți dintre noi preferă s-o ignore. La Digicult, ARIS FIORETOS vorbește despre scris, migrație, politicieni și ADN literar.

Când se apucă de scris, un autor nu știe dacă va ajunge un răsfățat al criticilor, un "zeu" al cititorilor ori încă un nume pe lista interminabilă de anonimi ai literaturii. Aris Fioretos n-a avut, la primele rânduri așternute, vreo ambiție ieșită din comun.

Reporter:  Ați întrezărit succesul, aventura, schimbările? Sau a fost, pur și simplu, nevoia de a scrie?

ARIS FIORETOS, scriitor: E o întrebare bună, din păcate prea rar pusă. Cred că ultimul lucru la care te gândești, dacă te-ai născut cu scrisul în tine, e succesul. Primul lucru la care te gândesști este "Cum pot să evit dezastrul?". Încet-încet, deprinzi, de-a lungul vremii, anumite tehnici și obișnuințe, până ce scrisul în sine devine o parte a ADN-ului tău. Și ajunge să-ți fie imposibil să petreci fie și o singură zi fără să fi scris nimic. Te simți, cumva, mai puțin tu, incomplet. Acesta a fost cel dintâi instinct al meu. Cu cât scrii mai mult, cu atât descoperi mai multe mijloace de a exprima ce simți. Și, firește, găsești mai multă bucurie în scris, există mici miracole în ceea ce scrii, lucruri pe care nu le-ai fi putut plănui, dar pe care le provoacă lucrul cu limbajul. Fie și numai pentru asta și merită să scrii.

Merită să scrii, chiar dacă o faci doar pentru tine. Dar, dacă o faci și pentru alții, trebuie să ai în minte un țel precis.

Reporter: Care este principalul scop, atunci când vă apucați de scris o carte?

Aris Fioretos: S-o termin! Țelul diferă, de la carte la carte. Anumite volume - am scris vreo 12 - aproape că s-au scris singure, n-a fost nevoie să mă gândesc prea mult la ele. Altele au fost o adevărată luptă. În cazul de față, la romanul "Mary", știam despre ce voiam să scriu, dar nu știam cum. A durat cel mai mult - dacă iei în calcul documentarea (...), mi-a luat șase ani s-o scriu. Și la început, timp de un an sau doi, aveam gata doar ultima frază. Această frază a fost, într-un fel, farul meu călăuzitor. Știam că acolo vreau să ajung, însă n-aveam nicio idee cum să fac asta. E un proces lent, dar, odată ce-ai intrat în poveste, te poartă cu ea. Sigur că ai o anumită influență asupra a ceea ce ajunge să fie spus, dar povestea în sine are un soi de semiautonomie. Trebuie să fii atent la dorințele pe care le are textul însuși.

Cea mai recentă carte a lui Aris Fioretos, "Mary", vorbește despre multe lucruri. Dar, în principal, despre supraviețuire. De ce anume ai nevoie, pentru a supraviețui în societatea de astăzi: de credință, de încăpățânare, de speranță?

ARIS FIORETOS, scriitor: Cred că diferă, în funcție de condițiile în care îți duci viața. Mary trăiește într-o dictatură și, în primele pagini ale cărții, vedem cum este prinsă de poliția politică. Restul cărții și-l petrece închisă. Cred că modul ei de a supraviețui, în aceste circumstanțe, este de a nu fi altcineva decât este. Este "echipată" cu ceva încăpățânare și cu refuzul de a renunța la lucrurile în care crede. Deci există la ea și credința. N-ar trebui să divulge prea multe, însă ea provine dintr-o familie cu convingeri de dreapta, pe care a părăsit-o la vârsta de 19 - 20 ani. Efortul pe care l-a făcut, pentru a-și abandona familia este suficient, acum, astfel încât să nu intre în coliziune cu dictatura de dreapta. Totuși, ea nu este, în sine, un animal politic, împrejurările au transformat-o într-un personaj cu convingeri politice.

Aris Fioretos vorbește despre scris ca parte a ADN-ului său. În același ADN al acestui cetățean suedez intră componente grecești - pe linie paternă - și austriece - dinspre mamă. Care parte este grecească și pe care o simte austriacă?

ARIS FIORETOS, scriitor: Din punct de vedere biologic, coloana mea vertebrală este grecească, nervii mei sunt austrieci, ba chiar vienezi, iar limba mea este suedeză. Sunt născut și crescut în Suedia, așa că suedeza este prima mea limbă, însă limba maternă este germana, am vorbit acasă doar germană, până la vârsta de 4-5 ani. Când mi-am dat seama că nu arătam precum ceilalți copii sudezi ai anilor 60, nici nu aveam același tip de nume, măcar vorbeam aceeași limbă. Așa că mi-am obligat părinții să vorbească în suedeză cu mine. Treptat, a devenit limba familiei, ceea ce a dus la consecințe de-a dreptul absurde: la 10-11 ani, trebuia să corectez prelegerile tatălui meu, care preda la Universitate, dar a cărui suedeză nu era perfectă. La 10 ani, eram în stare să corectez câteva lucruri, dar băgam, în loc, tot felul de greșeli noi.  O bună bucată de vreme am crezut că dorința mea de a vorbi suedeză acasă a fost un soi de revoluție, voiam să-mi învăț părinții să fie "mai suedezi".  Acum nu mai gândesc așa, acum cred că era doar gestul cuiva foarte tânăr care simțea nevoia să echilibreze lumea interioară cu cea exterioară.

Aris Fioretos este de părere că limba ajunge să ne definească mai mult decât celelalte componente din viața noastră. Fie că suntem sau nu scriitori.

ARIS FIORETOS, scriitor: Limba le aparține multora, dar tu ești singurul care o vorbește, atunci când ai ceva de spus. Așa că are o dualitate: este un element individual și colectiv în aceeași măsură. O persoană care nu este sigură de identitatea sa etnică sau națională e, poate, mai predispusă să devină cetățeanul unei limbi, mai degrabă decât al unei națiuni.

Ceea ce ți s-a transmis în familie îți poate afecta scrisul. Cum a fost influențată creația lui Fioretos de moștenirea grecească și cea austriacă?

ARIS FIORETOS, scriitor: Probabil în moduri de care nici măcar nu sunt conștient. Mi-a luat multă vreme până am început să scriu despre teme grecești. Din motivul evident că-mi erau prea apropiate. Și am avut nevoie să pun o anumită distanță între mine și ele, pentru a putea vedea cum trebuie și (...) a le trata cu calm și detașare. Cu moștenirea mea austriacă lucrurile au stat ușor diferit: nu a existat niciodată o tensiune creată în raport cu această cultură, poate pentru că am moștenit-o pe linie maternă, iar mamele - femeile, în general - își învață copiii să vorbească o limbă într-un mod diferit decât o fac tații. Sau decât obișnuiau s-o facă. În cazul meu, tata avea vreme să ne învețe grecește, pe mine și pe fratele meu, sâmbăta dimineață, după ce-și termina tura de noapte la spital, și, firește, era obosit, iar noi am fi vrut să jucăm fotbal. Când înțelegi că cineva te poate învăța o mulțime de lucruri despre Grecia modernă, dar nu reușește să-ți explice diferența dintre cazul acuzativ și cazul dativ, nu capeți o prea mare încredere în autoritatea acelei persoane.

Aris Fioretos este familiarizat cu migrația și îl preocupă transformările prin care trece societatea. O definește pe cea suedeză drept ceva foarte diferit de cea din anii '60, cei ai copilăriei sale.

ARIS FIORETOS, scriitor: Și atunci exista migrație, dar în acea perioadă străinii erau excepția. În zilele noastre, cred că poți merge într-acolo încât să spui că principala experiență umană a acestui secol este migrația, în cele mai diverse forme. De la deportare la migrația voluntară, motivată de nevoi financiare. (...) Asta înseamnă, printre multe alte lucruri, trecerea de la o anumită limbă, dintr-o anumită cultură, la o alta. Această experiență are două fețe: pe de-o parte, pierzi ceva, pierzi contextul (...) în care poți funcționa fără a fi nevoit să te explici, în care ai prietenii și familia, în vreme ce în noua cultură, mai întâi de orice, ești complet necunoscut, ești un "X". Pe de altă parte, câștigi ceva: posibilitatea de a-ți scrie noua poveste, de a-ți crea o nouă identitate. (...) Oamenii care nu se tem de schimbare, de metamorfozare, vor reuși în viață. Cei care se agață prea mult de ceea ce pierd, de suferința pe care ți-o provoacă această experiență, (...) au tendința de a nu se descurca la fel de bine.

Ce ne împiedică, pe cei mai mulți dintre noi, să progresăm? Elementele retrograde ale societății, este de părere autorul suedez.

ARIS FIORETOS, scriitor: O vreme a existat speranța că toate culturile noastre vor fi mai puțin rigide și, firește, ele s-au schimbat. Globalizarea a adus cu sine mari schimbări. Dar și reacții împotriva lor. Observ în prezent, nu în ultimul rând în Suedia, fantezii înapoiate despre a fi din nou o națiune în care toată lumea are aceeași moștenire. E o fantezie, pentru că n-a existat niciodată așa ceva și, cu siguranță, nu va exista nici de-acum înainte. Iar soluțiile pe care le propun acești oameni pentru problemele care există nu sunt tocmai convingătoare. Dar aceste fantezii retrograde sunt acolo și trebuie luate în serios. Ceea ce le motivează este frica, care este o formă acceptabilă și legitimă de comportament uman. Ceea ce trebuie făcut este să găsim o formulă prin care să "dezamorsăm" frica, într-o manieră acceptabilă pentru acești oameni. În acest moment, politicienii nu par prea pricepuți la asta. Vorbesc despre crize imediate, găsesc soluții efemere, fără să ne spună cu adevărat în ce fel de societate ar dori să trăim, în 10-15 ani.

Reporter: Din păcate, nu poți "dezamorsa" spaima cu ajutorul cărților.

A.F.: Le dai de câteva ori c-o carte în cap, până încetează să mai fie atât de ridicoli, cu astfel de frici.

Aris Fioretos crede că o carte este bună doar atunci când merită recitită. Este motivul pentru care nu scrie thrillere în sens clasic. Pentru el, nu misterul pare să fie cel mai important lucru într-o carte.

ARIS FIORETOS, scriitor: Literatura care înseamnă ceva pentru mine este acea literatură care ți se bagă pe sub piele, care, la sfârșitul lecturii, nu te lasă același om care erai atunci când ai început cartea. Cititul trebuie să însemne un fel de transformare. O mare parte din ceea ce se produce în prezent este literatură "instrumentată", care servește unui singur scop: să mențină fiorul sau să se joace cu un mister care este dezvăluit în finalul volumului. Nu e în sine un lucru rău, dar pentru mine nu este literatură în sens categoric. De ce? Pentru că n-o poți reciti. Nu ai nicio plăcere recitind un thriller ori un roman polițist. Iar în a reciti literatură serioasă există o mare plăcere: poate nu mai ești atent la poveste, dar găsești multe alte lucruri. Dacă citești Tolstoi, "Anna Karenina", observi subit ce anume poartă personajele, tot felul de detalii minuscule.

Genul "nordic noir", fie că este reprezentat în literatură sau în cinematografie, a devenit extrem de popular în întreaga lume. Aris Fioretos explică de ce sunt suedezii atât de pricepuți la așa ceva.

ARIS FIORETOS, scriitor: Suntem o țară protestantă. Iar societatea noastră modernă a fost construită de fermieri și ingineri. Acum o sută și ceva de ani eram foarte săraci, ultimii oameni care au părăsit Suedia din pricina foametei au plecat pe la 1880. Așa că avem un secol de viață confortabilă, nu mai mult. Pentru a reuși să obții așa ceva, trebuie să fii foarte practic, să încerci să găsești soluții. Iar fermierii și inginerii, așa cum îi știu eu, sunt oameni preocupați de găsirea de soluții. //...// Ce sunt thrillerele și poveștile cu detectivi, decât literatură preocupată de găsirea soluțiilor? Mai întâi, amesteci lucrurile și stârnești confuzie și haos, apoi, încet, descâlcești totul, iar la final ai soluția. Cred, deci, că există o afinitate firească a suedezilor față de romanele cu crime.

Într-un roman de calitate, totul se întâmplă după un plan precis. Într-o lume ideală, o zi obișnuită din viața lui Aris Fioretos ar avea coordonate la fel de exacte.

ARIS FIORETOS, scriitor: Sunt două aspecte ale vieții mele: unul despre care, din rațiuni de tact, nu voi pomeni nimic, iar celălalt este frumoasa, încântătoarea monotonie pe care o trăiești în timp ce scrii o carte. În care fiecare zi arată la fel, fără niciun fel de abateri. Asta înseamnă lucrul de la 7 dimineața până la ora 14.00, pentru că pe-atunci creierul meu e deja terci, nu mai funcționează. Deci trebuie să fac altceva, până ce se-ntoarce de la școală copilul meu și mă apuc să-i gătesc. Așa că răspund la scrisori sau citesc. Dar partea extraordinară este că merg în Grecia, ca să lucrez, pentru că acolo îți faci siesta și, când te trezești, după-amiaza, ai parte de o a doua dimineață. Și poți lucra încă 3-4 ore. Ăsta-i cel mai bun lucru: două dimineți într-o singură zi.

Cu ce sentiment rămâne un autor, odată scris ultimul cuvânt dintr-o carte?

ARIS FIORETOS, scriitor:  Ușurare... tristețe... bucurie... așteptări... pierdere... disperare... cu alte cuvinte, toată "catastrofa".

(REPORTER: DIANA POPESCU)

Urmăriți emisiunea „Digicult” în fiecare sâmbătă, de la 14:30, la Digi24.