Sari la conținut

INTERVIU. Scriitorul Norman Manea, un exilat de cursă lungă: „Literatura m-a salvat”

Numele lui Norman Manea este, cel mai adesea, asociat cu două lucruri: literatura puternică și emoționantă, care neliniștește cititorul, și experiența emigrării. Pentru un exilat de cursă lungă, „acasă" ar putea să nu mai însemne nimic, să rămână un simplu concept.

Aș minți, dacă aș spune că nu înseamnă. Înseamnă ceva, deși acum câțiva ani spuneam că nu mai înseamnă nimic. Înseamnă. Înseamnă, în primul rând, și poate cel mai important, înseamnă limba, care e-n jur și o auzi din nou și îi știi inflexiunile. Înseamnă mâncarea, înseamnă atmosfera tipică bucureșteană sau românească. Înseamnă și o parte din nostalgia timpului care a trecut, parcă prea repede. Înseamnă toate astea, dar înseamnă, în același timp, urcarea, din nou, în avion, și plonjarea într-un alt tărâm, care nu mai e chiar așa de necunoscut, cum era când am plecat, acum aproape 30 de ani, din România. dar care rămâne, totuși, o zonă pe care eu o definesc "a domiciliului" și nu a apartenenței”, a spus Norman Manea.

„America e un hotel”

Pentru mulți, America continuă să fie Pământul Făgăduinței. Pentru Norman Manea, este doar țara de adopție. Omul a cărui imaginație a umplut mii de pagini trăiește „visul american" cu luciditate.

America e un hotel și are toate avantajele și dezavantajele unui hotel: avantajele, în sensul că e funcțională, cum trebuie să fie un hotel; chitanțele sunt corecte, lumina funcționează, apa curge, ascensorul nu face mare gălăgie. Și dezavantajele - că este doar un loc de locuit. Sigur, un loc cu care te obișnuiești treptat, te familiarizezi, care-ți devine, la un moment dat, parte din tine însuți și, în orice caz, din biografie. Fără să fie mai mult decât atât”, a explicat scriitorul.

New York-ul este muză conștiincioasă pentru o mulțime de artiști. Metropola zgomotoasă, colorată, imprevizibilă a inspirat romane, muzică, tablouri. Pentru Norman Manea, ajuns acolo cu trei decenii în urmă, New York-ul rămâne, încă, o necunoscută.

„Norman Manea, prin structură (poate și prin profesie sau îndeletnicire, mai curând), nu e un aventurier. Deci nu știe nici măcar minimul pe care ar trebui să-l știe. Din punctul ăsta de vedere, poate că e bine că e căsătorit: are o călăuză, are un ghid și are un boss. Cât știu eu din New York e departe de a cuprinde tot New Yorkul, toate cotloanele lui și diversitatea lui extraordinară. Stau, prin structură și prin opțiune, mai mult într-o cameră. Și că ea e în New York sau că e la Suceava ori la București, tot cameră e. Nu e o cameră zburătoare, deci nu pot să inspectez de pe înălțime orașul. Dacă vreți să știți un anumit aspect al New Yorkului, întrebați-mă și sunt sigur că n-o să știu să răspund”, a povestit scriitorul.

Chiar dacă nu-i este pe de-a-ntregul familiar, orașul are, pentru scriitor, zonele lui irezistibile.

Eu am fost, de la bun început, prins într-un puseu sau într-o traumă a adaptării. Veneam din neant și am plonjat în ceea ce eu am numit „Capitala dada" a exilaților, pentru că mai toți au venit de undeva, cândva. Și sigur că, prin natura mea sau a destinului meu migrator, orașul corespundea, în mare măsură. Dar, cum zic, e un oraș agitat, un oraș nervos.

Dacă te duci în China Town e un oraș, dacă te duci în insula unde stau rușii și unde găsești toate restaurantele de la Kiev la Urali, dacă te duci în altă zonă, care e a pakistanezilor sau a est-europenilor, dacă te duci în Queens, e alt oraș, e o așezare compozită cu multe populații, cu multe ticuri și ritualuri specifice. Cele mai bune murături ale Europei de Est se găsesc acolo. Din păcate nu prea sunt românești, sunt sârbești, dar seamănă. Și tot așa. Adică e greu să cuprinzi tot ce este”, a dezvăluit despre sine autorul.

„Sunt un fel de marțian care e, undeva, între patru pereți”

Convingerea generală este că, odată cu înaintarea în vârstă, ne alegem cu tot felul de tabieturi. Obiceiurile care ne guvernează viața ajung să ne definească. Obiceiurile de scris ale lui Norman Manea s-au schimbat mult, de-a lungul anilor. Nu pentru că așa și-a dorit, ci pentru că tehnologia a evoluat și dintr-o dată s-a trezit în fața unui computer.

În legătură cu scrisul: și asta s-a schimbat, aproape radical, nu numai din cauza faptului că sunt într-un mediu străin, dar întrebuințez tot limba română. Deci sunt un fel de marțian care e, undeva, între patru pereți. Și citește, dar și scrie în limba asta valaho-moldoveneasco-greceasco-turcească. S-au schimbat tabieturile și prin forța împrejurărilor.

Când eram în România, scriam de mână. Aveam o doamnă mai vârstnică și simpatică, care bătea la mașină textele. Acolo nu mai găseam o doamnă, nici măcar tânără, ceea ce ar fi fost mult mai bine, care să bată la mașină în românește. Unde dracu' s-o găsești? Deci primul pas spre independență. Când am ajuns, mi-am cumpărat o mașină de scris electrică. Aici, la București, aveam o mașinuță de scris est-germană, socialist est-germană. Dar, cum zic, n-o întrebuințam decât la texte mici. Acolo am cumpărat o mașină electrică.

După o vreme, am schimbat-o pe o mașină electrică care avea o bandă care corecta un rând. După aia au apărut drăciile astea de computere. Eram disperat, evident. Pentru că am făcut, cum probabil că știi, o facultate tehnică, sunt un idiot absolut în probleme tehnice. Am cumpărat primul meu computer, mai mult forțat de prietenul meu Philip Roth, care și el își cumpăra atunci un computer și m-am trezit că mi-a venit la ușă o cutie mare și el m-a sunat și mi-a spus "Fii atent, trebuie să intri în drăcia asta". Și după aia mi-a trimis un instructor care să-mi descuie capul”, a povestit cu umor Norman Manea.

Adaptarea la timpul tehnologizat în care trăim are plusurile sale. Dar, pentru Norman Manea cel puțin, are mai degrabă minusuri.

„A fracționat - înjumătățit sau chiar mai rău - relația cu rândul scris, care e, cred eu, mult înstrăinată. Înstrăinat de cel care l-a produs. Apare acolo o chestie, tipărită, e-a ta, nu e a ta, ba-i a ta. Și uite-așa mergem înainte. Acum îmi scriu textele la computer. Cu mici excepții, când e o porțiune sau un fragment pe care vreau să-l văd întâi scris de mână. Deci îl scriu de mână, îl transcriu la computer, îl corectez, îl mai citesc o dată”, a explicat scriitorul.

„Chestia cu Nobelul e tipic provincială”

Marii scriitorii sunt recunoscuți pentru opera lor și în multe cazuri, și pentru orgoliul direct proporțional cu talentul. Norman Manea vorbește amuzat despre „obsesia românească a Nobelului". Și este de părere că ar trebui să renunțăm rapid la ea.

Chestia cu Nobelul e tipic provincială. Ține de o frustrare fundamentală a semenilor noștri între Dunăre și Carpați. Și eu vă spun că, chiar dacă am avea trei Nobel-uri, nu va rezolva nimic premiul Nobel. Absolut nimic! Ca să dau un singur exemplu: știți, probabil, că Marquez era din Columbia. Columbia, cu el, a dat o lovitură. A obținut un premiu Nobel. N-a scăpat de numele de „țara drogurilor", țara conflictelor, a șmecheriilor, a mafiei vizibile sau invizibile. Lumea a uitat că Marquez era columbian, că premiul părea, probabil, pentru unii locuitori de-acolo, că le rezolvă problema faimei și a renumelui prost, deci nu vă bazați pe asta”a spus Norman Manea.

Ne putem baza, în schimb, pe umorul lui Norman Manea. Este unul dintre atuurile care l-au ajutat să depășească episoadele dramatice ale vieții. Umorul n-a trecut neobservat nici de studenții de la Bard College, cărora le predă literatură europeană.

Un băiat foarte isteț, dar chiulangiu și leneș, care nu mi-a dat la timp tezele mi-a scris să-l păsuiesc, cu ceva timp, ca el să poată să termine. L-am păsuit cu o săptămână, bineînțeles că nu mi-a trimis nimic. Și-acum îmi trimite lucrările restante cu o scrisoare în care spune: „Aș vrea foarte mult să am un calificativ de trecere la materia asta. Dar, chiar dacă nu voi avea, eu vreau să vă mulțumesc pentru umorul cu care ați condus clasa"”, a povestit autorul.

Scriitorul român „aterizat" la New York i-a învățat multe pe studenții săi, veniți de pretutindeni. De la viață a învățat el însuși un lucru important.

„Un critic român m-a caracterizat cândva că sunt amestec de timiditate și tenacitate. Poate că asta ar explica ceva din felul în care am încercat să fac față prea multor schimbări pe care nu mi le doream, de fapt. Ceea ce eu am învățat și aș zice că aplic este să nu mă grăbesc cu generalizarea, atât în ce privește oamenii și un anume om, ci să aștept, să văd nuanțele, să văd contradicțiile. De exemplu, în legătură cu America.

Am încercat deja de multe ori, că sunt de niște ani acolo și mi-e rușine, că nu știu dacă am învățat ceva, să găsesc o sinteză a locului. Cum aș putea să formulez esența locului ăluia? De fiecare dată când ajungeam la o formulare, apărea imediat formularea contrarie. Și pe urmă mi-am zis: domnule, ce-mi place mie la țara asta dementă este incoerența. Pentru că, uite, ai asta, dar ai și reversul, ai și contrariul”, a explicat Norman Manea.

„Literatura m-a salvat”

Contradicții, paradoxuri, toate încap în viața unui om. În viața unui scriitor încap și mai multe: povești, întâmplări, întâlniri. În viața lui Norman Manea, mai rămâne loc și pentru vreun regret?

E târziu pentru regrete! Timpul nu mai are răbdare. Și nu știu dacă exprimându-le sau încercând să le definesc, aș avea vreun avantaj din chestia asta. Au fost regrete, regrete ale vârstei... Un regret cert al meu a fost legat de profesiune. Eu am adăugat la ghinionul de a fi dintr-o comunitate nu foarte iubită, niște erori personale, cum face fiecare, care au fost importante. Una a fost alegerea unei profesiuni care nu mi s-a potrivit deloc. Eu am fost, din păcate, un elev foarte bun și, la sfârșitul liceului, având diplomă de merit, am putut intra la orice facultate fără examen. Și, poate fiind o structură prea lirică, am ales hidrocentralele. N-am proiectat, cum m-am pregătit la facultate, baraje, dar am lucrat în domeniul tehnic. Eu îi consider niște ani pierduți. Dar toată viața e pierdută: merge din eroare în eroare și din bucurie în eroare”, a subliniat autorul.

Timpul pierdut lucrând ca inginer a fost compensat, măcar în parte, cu timpul, prietenii și admirația pe care Norman Manea le-a câștigat prin scris.

Literatura, ca să spunem adevărul, m-a salvat. Adică mi-a dat o compensație, pentru că, până la urmă, nu e altceva decât o consolare și o compensație la haosul și aiurelile cotidiene. Dar este una. Și, în cazul meu, a fost una. Am spus mereu că e boală și terapie în același timp și este așa.Sunt, evident, recunoscător acestei foarte bizare și inutile îndeletniciri, să zic așa”, a conchis scriitorul.