Sari la conținut

„Madlena”, noul roman al Aurorei Liiceanu, evocă Vama Veche a anilor '60

„Dacă aceia pe care începem să-i iubim ar putea să ne ştie cum eram înainte de a-i întâlni, ar putea percepe ce au făcut ei din noi". Este motto-ul ultimul roman semnat de Aurora Liiceanu: „Madlena". O carte despre felul în care iubirea antrenează amintirile şi despre vacanţele petrecute în Vama Veche. În căutarea timpului pierdut şi a amintirilor din tinereţe, într-un interviu cu Aurora Liiceanu acordat emisiunii „Digicult”:


Gabrielle Odile Rosalie Jungbluth sau, aşa cum a rămas cunoscută prin picturile sale, Chrysis Jungbluth, a fost unul dintre artiştii parizieni ai perioadei Belle Epoque. Nonconformistă, fascinată de metropola pariziană, prezentă în viaţa de noapte a Montparnasse-ului, artista a pictat de-a lungul vieţii prostituate, beţive, lumea nocturnă a Parisului, bărbaţi de tot soiul şi de toate culorile. Tabloul său „Orgie" i-a adus pictoriţei recunoaşterea mult dorită şi a însemnat obţinerea titlului de artistă independentă.

70 de ani mai târziu, viaţa lui Chrysis Jungbluth şi tabloul său „Orgie" au devenit subiectul romanului „Amintirea dragostei", al autorului american Jim Fergus. Povestea cărţii a continuat, de curând, şi în paginile unui nou roman semnat de Aurora Liiceanu. Autoarea a pornit de la efectul madlenei lui Marcel Proust şi a făcut asocieri între personajele lui Jim Fergus şi prietenele sale din tinereţe, Eleni şi Pusi Cocea, căreia îi şi dedică volumul de faţă.

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Madlena ca atare care, ca să mă refer la pictura aceea a lui Magritte cu pipa, n-a fost concretă, reală, n-a fost în farfurie sau undeva. Madlena a fost aş putea să spun larg vorbind cartea lui Jim Fergus care ...m-a făcut să-mi apară o droaie de asocieri în legătură cu experienţele avute în vacanţă şi în non vacanţă ca să zic. Deci aş putea să zic că madlena ca madlenă, nu, dar cartea pot să spun c-a fost ca o madlenă pentru mine.

Madlena lui Proust, cea care declanşează involuntar amintirile, a ajuns faimoasă atunci când autorul francez a inclus-o în primul volum din romanul „În căutarea timpului pierdut".  De-a lungul a zeci de pagini, scriitorul a explorat, la maximum, potenţialul nostalgic...al unei brioşe. Momentul descris în carte a devenit simbolic pentru felul în care un gust sau o aromă ar putea să dea timpul... înapoi.

"Într-o zi de iarnă, întorcându-mă acasă, mama, văzând că-mi este frig, îmi propuse, împotriva obiceiului meu, să beau puțin ceai. (...) Ea trimise după una dintre prăjiturile scurte și durdulii numite mici madlene, care parcă ar fi fost turnate în ghiocul scobit al unei scoici Saint-Jacques. (...) Dar chiar în clipa în care înghițitura amestecată cu firimiturile prăjiturii îmi atinseră cerul gurii, am tresărit, atent la lucrul extraordinar care se petrecea cu mine. (...) Și, pe neașteptate, amintirea mi-a apărut."

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Cred că este exact ca la Proust numai că diferenţa este că a fost o întâmplare, nu? Că puteam să citesc altă carte sau puteam să n-o citesc deloc. ...Dacă stăm să ne gândim titlul este destul de banal, adică sună prost titlul, nu te atrage, „Amintirea dragostei", e un titlu din ăsta uşor cancan uşor vulgar în sensul pozitiv chiar. ...Dar nu m-a atras, nu ştiu de ce m-am apucat să citesc, cred că de plictiseală şi după aia a început să mă prindă cartea şi mi-am dat seama că într-adevăr o carte, orice obiect poate să declanşeze un şir de amintiri care zac în tine şi care se eliberează ca şi când le deschizi o uşă. Seamănă puţin, dacă stau să mă gândesc, dacă aţi citit cumva cartea Parfumul a lui Suskind în care spune dacă deschizi dopul, ies nişte miasme, nu ştiu ce, din sticluţa aia. Ei, aşa a fost, cartea, pot să-i spun sticluţă, pot să-i spun madlenă.

„Nimeni nu poate detrona madlena. Unii au încercat, susţinând că în primele manuscrise ale lui Proust ae fi fost vorba despre biscuiţi sau despre tort, şi nu despre madlenă. (...) N-aş fi scris atât de mult despre madlenă, dacă nu aş fi fost curioasă să înţeleg mecanismul psihologic al amintirilor involuntare. (...) Ca nişte adieri care pregăteau acele momente pe care psihologii le numesc flashbulbs." (Aurora Liiceanu - Madlena)

În paginile ultimului său roman, madlena proustiană o poartă pe Aurora Liiceanu în lumea artistică a Parisului din perioada Belle Epoque, apoi în anii '60, la Vama Veche, acolo unde mergea cu prietena sa, sculptoriţa Pusi Cocea, şi care avea multe lucruri în comun cu pictoriţa franţuzoaică.

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Păi în primul rând mi-a amintit, mă gândeam că prietena mea seamănă cu personajul principal. Pe de altă parte m-a mirat extraordinar de mult cât de detectiv a fost acest scriitor ca să se ducă pe urmele unei persoane pe care n-a văzut-o în viaţa lui şi care nici măcar nu era celebră..//..era o pictoriţă oarecare, nu cunoscută, trecută vremea de când pictase acel tablou găsit în anticariatul acela vechi, şi de aici să mergi pe urmele cuiva şi până la urmă lucrurile au fost făcute cu mare seriozitate pentru că el a umblat în arhive, a căutat biografii, a mers la biblioteci ca să se documenteze. ..//..Asta mi s-a părut extraordinar să văd aceste asocieri, aceste apropieri şi poate când intri pe acest făgaş, începi să-ţi cauţi alte apropieri ca să-ţi întăreşti, să-ţi confirmi faptul că există o asociere între două persoane, între două lucruri, între două evenimente, cum se-ntâmplă în viaţă.

Este greu să mă despart de profesia de psiholog, chiar şi atunci când scriu, spune Aurora Liiceanu. Psihologia este asemeni unui virus de care scapi cu greu. De aceea, felul în care autoarea se raportează la personaje şi amintiri trece, de multe ori, mai întâi prin filtrul raţiunii.

Reporter: Sunt lucruri pe care vi le-aţi amintit dar v-aţi dat peste mână să nu le puneţi în carte?

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Da, fără îndoială. Şi-aşa mi-a fost foarte greu la anumite lucruri pentru că anumite amintiri sunt legate de lucruri mai intime. Şi la noi intimitatea este percepută aiurea. De exemplu sunt oameni care...văd în sexualitate o vulgaritate şamd. Oameni care nu disting între senzual şi senzorial,  care nu fac aceste distincţii care cred că sperie pentru că te ia pur şi simplu, te percepe ca pe cineva cu vulgarităţi...

În romanul despre iubita lui din tinereţe, Maşenka, Vladimir Nabokov era atât de ocupat cu amintirea, încât nu mai simţea prezenţa timpului. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o umbră a trecutului devenise un personaj...cât se poate de real. Pentru Aurora Liiceanu, însă, amintirea rămâne amintire şi atât. O spune chiar ea, în paginile cărţii.
 La fel, Vama Veche, cea din anii 60-70, nu mai este ...ce a fost odată, chiar dacă expresia a devenit banală, din cauza repetării excesive.

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: În primul rând, eu sunt adepta democraţiei, dar democratizarea exagerată şi turismul de masă vine ca un tăvălug şi distruge tot ce poate să fie minunat. Vama Veche era minunată în primul rând că nu tăbărâse atâta populaţie, îîî..dubioasă câteodată ca să trăiască acolo şi să-şi facă vacanţe. Această atmosferă aerisită, erau 33 de case, nu ne dădeam brânci, nu erau zgomote..//.. reproşul meu este că au distrus marea, marea e distrusă, nu altceva. Nu casele, nu ce se-ntâmplă-n jur. Ideea de mare şi de contact aproape intim şi o forţă a naturii care te termină pentru că marea ca şi muntele cum se zice are victimele ei, are iubirile ei, are o întreagă panoplie de simboluri sunt legate de mare. Ca să nu vorbesc de senzorialitatea pe care ţi-o dă, ce miros de alge, mirosul ăla oarecum ciudat, poate nu miros de parfum franţuzesc, dar un miros al naturii. ..//..Mai poţi să ai acest miros când mergi acolo când vine un val de mici şi un val de nu ştiu ce?

Un loc aparte în amintirile Aurorei îl are întâlnirea de la Limanu cu artistul Ion Biţan. Un om minunat, scrie autoarea în paginile cărţii sale; înnebunit după artă, după dimensiunea estetică a vieţii şi un împătimit al cărţilor.

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Da, pictorul Biţan care era o persoană extraordinar de interesantă şi ca biografie şi ca om şi despre care..//..se spunea că este omul cu cel mai bun bun gust, sofisticat estetic din Bucureşti. Şi într-adevăr se vedea.

„Se apropia drapat, cu falduri, în cearşaful roşu, cu un umăr dezgolit, lipsindu-i doar laurii de pe cap ca să semene cu Dante Aligheri. (...) Îşi luase ca lectură de plajă Borges, pe care-l citea cu nesaţ, era obsedat de el. (...) Se şi vede că întâlnirea lui cu Borges a lăsat urme în ultimele sale creaţii. Cărţile, patima cărţilor..." (Aurora Liiceanu despre Ion Biţan în „Madlena")

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog: Era minunată chestia asta că nu te aşteptai ca din backgroundul lui educaţional, cultural, să iasă o asemenea strălucire, perfectă a gustului estetic, eu îi zic sindromul păstrăvului, sari ca nebunul dintr-o generaţie, dintr-un background şi obţii nişte valenţe extraordinare. Iar el avea şi o casă absolut minunată. Nu puteai să te gândeşti, şi totuşi ..//..este extraordinar de ciudat ca un om care a copilărit într-o casă în care nu exista decât calendarul ortodox şi a văzut carte prima dată la şcoală, să ajungă de un rafinament cultural absolut extraordinar.

Printre atâtea amintiri retrăite proustian sau pur şi simplu prin întoarcerea în timp, fotografia de copertă a cărţii are şi ea povestea ei...senzorială. Autoarea îşi aminteşte momentul în care aceasta a fost realizată, în cele mai mici detalii.

AURORA LIICEANU, scriitor şi psiholog:  Eu sunt foarte, admir foarte mult curentul asociaţionist şi din creativitate şi din percepţie. Sigur când mă gândesc la roşu, mă gândesc că era de fapt un fular, un şal, modelul acela că te legi aşa cu şalul, ştiu culorile, ştiu de unde l-am luat, şi de unde l-am luat ştiu cum am ajuns, cu cine eram, ce făceam, pe unde umblam, cum arăta strada, de fapt era la Napoli, şi, fraieră cum eram, m-a păcălit unul şi întra-adevăr fiind atât de mult la soare, o bucată era îngălbenită de soare dar eu n-am observat. Asta nu contează, ţin minte şi lucrul ăsta. Ţin minte.. fiecare obiect mă duce într-o lume de imagini sau de trăiri pe care le-ai avut, de obicei senzoriale.