Sari la conținut

Mihai Șora: Resursa umană e foarte puternică în România

Dana Gonţ: V-am invitat astăzi să vorbim în principal despre România, pentru că este Ziua Naţională şi pentru că perspectiva dumneavoastră, a unui filosof român de 99 de ani, atât asupra trecutului cât şi asupra prezentului, este pentru noi foarte valoroasă. Prima mea întrebare este legată de anii copilăriei dumneavoastră. Cum era România atunci când eraţi copil?

Mihai Şora: Mi-am petrecut copilăria în Banat, fără sentimentul de a fi bănăţean, pentru că bănăţenii, foarte patrioţi locali, considerau că toţi cei care veneau din altă parte erau venetici. Taică'miu era născut în Bihor, deci nu era bănăţean, mama da, era bănăţeancă nativă. Aşa încât în toată copilăria mea nu m-am simţit bănăţean, m-am simţit român, dar nu bănăţean, pentru că mă solidarizasem cu tatăl meu căruia consideram că i se făcea o nedreptate considerându-l venit din altă parte.

Dana Gonţ: La Timişoara era o atmosferă multiculturală, multietnică. Cum v-a influenţat acest lucru?

Mihai Şora: Exista un sentiment puternic, dar în acelaşi timp dublat de o înţelegere pentru faptul că erau alături de noi oameni care nu erau români, care aveau o altă cultură şi am fost educaţi ca să fim deschişi, să avem această înţelegere faţă de cei care nu sunt de-ai noştri. România mare era o ţară recentă. Era alipită, dar nu era în întregime sudată din punct de vedere al mentalităţii, al modului de a vedea lucrurile, al limbajului chiar: ardelenii mai înceţi, muntenii iuţi, oltenii ce să mai vorbesc...

Dana Gonţ: Şi mai târziu?

Mihai Şora: Mai târziu am plecat din România, am fost titularul unei burse a Institutului Francez, care ţinea foarte mult să mă trimită în Franţa.

Dana Gonţ: Povesteaţi într-un interviu că atunci când eraţi în Franţa, în metrou, vă întâlneaţi aproape în fiecare zi cu ministrul de interne, al acelei perioade, francez, care mergea cu metroul. În ţara noastră, a coloanelor oficiale, acest lucru este de neînchipuit.

Mihai Şora: Şi poate şi astăzi este la fel...

Dana Gonţ: Dar ce îi făcea pe oamenii ăştia să nu ceară nişte mijloace, nişte onoruri...

Mihai Şora: El avea la dispoziţie şi maşina, dar metroul era mult mai rapid decât maşina.

Dana Gonţ: Credeţi că au ales calea mai uşoară sau era un mod de a demonstra...

Mihai Şora: Nu era un mod de „vedeţi cât de modest sunt eu”. N-aveau acest orgoliu, era lucrul cel mai firesc, era mai rapid să meargă cu metroul, mergea cu metroul. Toată lumea ştia că el este ministru.

Dana Gonţ: Am să rezum un pic povestea dumneavoastră, pentru că ea este lungă. V-aţi întors după zece ani din Franţa într-o excursie să vă vizitaţi părinţii şi nu aţi mai fost lăsat să plecaţi din ţară. De-acolo a început pentru dumneavoastră „aventura comunistă”. Ce a pierdut România în timpul acestui regim, cum l-aţi simţit dumneavoastră?

Mihai Şora: Primul lucru pe care l-a pierdut România atunci a fost deschiderea spre universal. De unde petrecusem copilărie într-o ţară deschisă, am ajuns în această perioadă a tinereţii într-o ţară închisă. Dar nu m-am comportat ca un om închis, m-am comportat în continuare şi după ce m-am stabilit aici, ca un om deschis. În primul rând deschis spre cultura universală. Şi am încercat ca această cultură universală să o aduc în limba română, să o aduc în ţară. Am reuşit să apărem săptămânal în tiraje care mergeau până la 100.000 de exemplare cu o colecţie de cultură universală care se numea Biblioteca pentru toţi. 1.500 de volume, închipuiţi-vă în tiraj de peste 100.000 de exemplare Marcel Proust, A la recherche de temps perdu, în româneşte.

Dana Gonţ: Cenzurat?

Mihai Şora: Niciodată.

Dana Gonţ: Cum aţi scăpat de cenzură?

Mihai Şora: Erau câţiva oameni deschişi acolo, nu am amintirea unei opere capitale a umanităţii care să nu fi putut apărea în Biblioteca pentru toţi. Existau jocuri duble nu numai în sensul cinic... ne facem pe democraţii şi apăsăm, ci şi în sensul invers: facem pe supuşii şi, de fapt, umblăm în totală libertate. E foarte curios, istoria asta trebuie să fie rescrisă. Am avut complicităţi în Comitetul Central, în sensul deschiderii, după cum am avut la Direcţia presei în sensul deschiderii.

Dana Gonţ: După 1990 aţi fost primul ministru al educaţiei din România democrată. Când aţi preluat această funcţie, ce aţi sperat să faceţi...?

Mihai Şora: S-au rezolvat multe lucruri: introduceri de limbi străine, reorientarea învăţământului spre Europa...

Dana Gonţ: Cum a fost România în tranziţie?

Mihai Şora: Ca cineva care fusese ameţit şi începea să se dumirească şi să se trezească.

Dana Gonţ: Ne-am trezit?

Mihai Şora: Încetul cu încetul ne-am trezit.

Dana Gonţ: Ajungem la România de astăzi, domnule Şora. Ţara asta pe care o cunoaşteţi de aproape un secol. Ce vă supără astăzi în România?

Mihai Şora: Sunt un observator oarecum lateral a ceea ce se petrece, absorbit de propriile mele preocupări. Am însă încredere în capacitatea acestui neam de a reacţiona şi respinge răul care ar vrea să se răspândească. Nu aş vrea să îmi termin bătrâneţea, ca să spunem aşa, într-un mod pesimist. Sunt plin de încredere în viitor şi sunt sigur că există resurse în acest popor care vor ieşi la iveală.

Dana Gonţ: Atunci am să vă întreb şi ce vă place astăzi în România.

Mihai Şora: Vedeţi... am nişte rude în Bihor. Când mă duc acolo mă simt acasă şi îmi place. Îmi plac oamenii şi cred că resursa umană e foarte puternică în România şi în orice fel de împrejurări va răzbi, va ieşi la suprafaţă.

Dana Gonţ: Sunteţi filosof...

Mihai Şora: Aşa se spune...

Dana Gonţ: Căutaţi de o viaţă sensul vieţii. Ce aţi aflat până acum?

Mihai Şora: Am aflat că viaţa are un sens şi că trebuie să facem efortul de a ne deschide pe noi înşine ca să îl vedem şi să mergem în direcţia lui.

Dana Gonţ: Sensul acesta este individual sau el e într-un context?

Mihai Şora: E într-un context întotdeauna.

Dana Gonţ: Are un vreun sens, de exemplu, faptul că noi doi ne-am născut în România?

Mihai Şora: Are un sens. Limba asta e un instrument uluitor, armonios, plăcut, muzical, care trebuie pusă în valoare, să fie umplută de un conţinut care să iradieze.

Dana Gonţ: Trăim acum o criză a umanităţii? Aţi prins războiul, aţi prins momente critice, e mai rău acum?

Mihai Şora: E un moment al mondializării, circulaţia de azi în jurul pământului se face cvasi-instantaneu. Nu mai vorbesc de circulaţia ştirilor, faptul că suntem contemporani la secundă cu tot ce se petrece în lume. E o diferenţă radicală faţă de ce se petrecea în urmă cu o sută de ani. Ajunsesem să avem o vedere europeană, dar nu să avem o vedere mondială.

Dana Gonţ: Atunci mă văd nevoită să vă întreb, în contextul mondializării, ce importanţă mai are ca noi să valorificăm limba română, tradiţiile româneşti, să avem un sentiment de patriotism pentru acest loc mic de pe planetă?

Mihai Şora: Mondializarea e bogăţie, nu e uniformizare. Dacă nu găseşti savoarea fiecărui loc ajungi la un fel de înţelegere scheletică care nu are culoarea unei comunicări umane. Să ne înţelegem toţi cei care vorbim această limbă şi să ne înţelegem cu toţi ce ce vorbesc alte limbi decât a noastră.