Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ. „A-ți” sau „ați”? Situațiile în care se folosește cratima

Radu Paraschivescu explică:

Data trecută am vorbit despre dubletele „sa” (fără cratimă) versus „s-a” (cu cratimă) şi „sau” (fără cratimă) versus „s-au” (cu cratimă). Să mergem mai departe. Şi să-l aducem în discuţie pe „ceai” (fără cratimă), dar şi pe „ce-ai” (cu cratimă). În acest ultim caz, cratima nu apare în locul unei vocale. Rostul ei e de-a scădea numărul silabelor de la două („ce ai”) la una („ce-ai”) şi de-a asigura astfel o rostire mai puţin academică, mai colocvială.

Şi-acum, câte un exemplu pentru fiecare situaţie:

„Fă-mi, te rog, un ceai, mă cam doare gâtul” (fără cratimă), dar „Ce-ai păţit, cine ţi-a spart capul?” (cu cratimă).

Cum lista omofonelor care se scriu cu sau fără cratimă e foarte lungă, mă rezum să ofer câte un exemplu pentru fiecare dintre cele două variante. Prin urmare:

„Ce-a mai făcut de data asta de l-ai bătut?” (cu cratimă), dar „E cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul ăsta (fără cratimă).

„Ce-l tot cocoloşeşti, o să faci din el un răsfăţat” (cu cratimă), dar „O să câştig la loto? Să te-audă Cel de Sus” (fără cratimă).

„Habar n-am ce-i cu Mihai, n-a întârziat niciodată” (cu cratimă), dar „Au fost cei mai frumoşi ani ai mişcării hippie” (fără cratimă).

Unii utilizatori ai limbii române nu sunt lămuriţi cu privire la diferenţa dintre „a-ţi” (cu cratimă) şi „aţi” (fără cratimă) sau dintre „a-i (cu cratimă) şi „ai” (fără cratimă). Să punem lucrurile în ordine, tot cu ajutorul exemplelor:

A-ţi face temele e un lucru obligatoriu” (cu cratimă), dar „Aţi fi dispus să faceţi schimb de locuri cu mine?” (fără cratimă).

La fel, „A-i da acestui om o a doua şansă mi se pare firesc” (cu cratimă), dar „Ai noştri se vor întoarce acasă după zece seara” (fără cratimă).

La fel, „A-l acuza pe John fără dovezi este o prostie” (cu cratimă), dar „Am aşteptat să se termine şi al doilea set” (fără cratimă).

La fel, „Ideea de a-şi comanda un costum i-a venit pe neaşteptate” (cu cratimă), dar „I-am văzut cărţile: avea şeptari şi aşi” (fără cratimă).

Cratima provoacă uneori confuzii şi în interiorul aceleiaşi părţi de vorbire, fără să mai fie nevoie de schimbarea categoriei gramaticale. Lucrurile se întâmplă aşa mai cu seamă la modul imperativ al anumitor verbe, când prezenţa cratimei arată că e vorba de persoana a doua singular a verbului, pe când absenţa ei înseamnă că verbul se află la persoana a doua plural. Iată şi aici câteva exemple:

„Dacă vrei să te simţi uşurat, deschide-ţi inima în faţa cuiva în care ai încredere” (cu cratimă), dar „Deschideţi geamurile, copii. Chiar nu vă daţi seama că e un aer închis în clasă?” (fără cratimă).

Alte exemple:

„Rupe-ţi o oră din timp şi stai de vorbă cu el” (cu cratimă), dar „Nu rupeţi florile, nu-i frumos şi în plus vă paşte o ditamai amenda” (fără cratimă).

„Dacă simţi nevoia, spune-ţi în fiecare zi că eşti cel mai bun” (cu cratimă), dar „Bunicul nu înţelege ce spuneţi, trebuie să vorbiţi mai tare” (fără cratimă).

„Decide-ţi singur drumul în viaţă, nu ţine cont de părerile celorlalţi” (cu cratimă), dar „Aştept să văd ce decideţi cu privire la canapeaua din sufragerie” (fără cratimă).

Există şi alte cuvinte care produc încurcături şi complicaţii unora dintre utilizatorii limbii române. De exemplu, dacă auziţi „deal”, „iubito”, „dumă”, „cam”, „caş”, „dai”, „car”, „dea” sau „cal”, cum le scrieţi, cu sau fără cratimă? Răspunsul corect este: depinde de context. Uneori le scriem cu cratimă, alteori fără. Explicaţii, săptămâna viitoare, la o nouă „Pastilă de limbă”.