„Pastila de limbă”. Când sunt acceptate greșelile de exprimare

După ce a vorbit aproape trei ani despre felul în care trebuie evitate diverse erori de limbă şi de exprimare, Radu Paraschivescu dedică această ediție a „Pastilei de limbă” de astăzi unor greşeli comise cu bună ştiinţă şi acceptate- licenţele poetice.

Aterizare cu emoții: Un Boeing 747 al Lufthansa țopăie pe pistă înainte ca piloții să decidă ridicarea în aer a aeronavei

România, criticată dur de SUA: Tolerează violurile, violența domestică și corupția la nivel înalt

Val de fraude pe internet. Avertismentul Poliției Române: Au apărut „pachete infracţionale” online. Datele noastre sunt marfă pe net

Reportaj Digi24 lângă Coreea de Nord. Zona demilitarizată e împânzită de militari, mine antipersonal și tuneluri subterane

Praful saharian sufocă România

Accident grav în București

Două românce primesc 100.000 de euro despăgubiri după ce sora lor a murit în Italia

Digistoria – cele mai importante evenimente petrecute pe 24 aprilie

Ciucă, despre renunțarea la Cîrstoiu: Era clar că nu există nicio speranță

Radu Paraschivescu explică:

Termenul „licenţă” are mai multe definiţii, după cum se poate convinge oricine consultând un dicţionar. Una dintre definiţii vede în licenţă un „titlu obţinut la trecerea examenului de absolvire a învăţământului superior, examenul dat pentru obţinerea acestui titlu şi, prin extensie, diploma prin care se conferă acest titlu”. Tot licenţă este şi o „autorizaţie eliberată de administraţie prin care se permite practicarea unei anumite activităţi”. Şi tot licenţă este şi un „contract de transmitere a drepturilor aferente unui brevet de invenţie, prin care titularul unei mărci autorizează o terţă persoană să folosească marca respectivă”.

Trecând din domeniul administrativ în cel al bunelor maniere, să observăm că prin licenţă se poate înţelege şi o „atitudine sau ţinută care depăşeşte limitele bunei-cuviinţe”. Când spunem despre cineva că are un comportament licenţios, constatăm că acel cineva încalcă regulile etichetei, ale bunei-cuviinţe sau ale moralei. Aşa stând lucrurile, sinonimele lui „licenţios” sunt „impudic”, „indecent”, „imoral” sau „neruşinat”.

Şi iată-ne în fine ajunşi la licenţele poetice. Adică tot la nişte abateri, dar nu de comportament, ci de exprimare. Licenţa poetică este definită drept o „abatere uşoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei sau a ritmului, sau din dorinţa de a realiza o notă stilistică particulară”. Printre aceste abateri se numără pleonasmul, renunţarea la un cuvânt sau inversarea cuvintelor.

Iată în continuare câteva exemple de licenţe poetice, pe care le-am pescuit din trei dintre poeziile foarte cunoscute ale literaturii în limba română. (Am spus „ale literaturii în limba română” în loc de „ale literaturii române” fiindcă unul dintre poeţii din care urmează să citez s-a născut în Basarabia, pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova.)

Primul exemplu de licenţă poetică - şi probabil cel mai cunoscut - apare în strofa a treisprezecea din Luceafărul lui Mihai Eminescu. Strofa spune aşa:

COBORI ÎN JOS, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează.

Licenţa poetică, adică „abaterea uşoară de la regulile gramaticale”, constă în pleonasmul „cobori în jos”, care, în limbajul curent, este o eroare neacceptată, la fel ca „babă bătrână” şi „avansaţi mai în faţă”. Poetul a recurs la această exprimare din motive care ţin de ritmul versurilor şi de numărul lor de silabe. Sigur, el ar fi putut opta pentru versul „porneşte-n jos, luceafăr blând” şi ar fi avut acelaşi număr de silabe. Numai că simpla idee de-a colabora cu Eminescu (sau, şi mai grav, de a-l corecta) e o impietate, aşa că mă opresc.

Un alt exemplu de licenţă poetică vine, cum spuneam, din Basarabia de odinioară, de la poetul Alexei Mateevici, care scrie, în poezia Limba noastră, următoarele:

Limba noastră-i limba sfântă,

Limba vechilor cazanii,

CARE-o plâng şi CARE-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

În ce constă licenţa poetică aici? Bineînţeles, în folosirea lui „care” în locul acuzativului cu prepoziţie „pe care”, aşa cum am fi procedat în vorbirea de zi cu zi. În acest caz, dacă versul ar fi fost „pe care-o plâng şi pe care-o cântă”, numărul prea mare de silabe ar fi compromis armonia textului. Sigur, şi aici ar fi existat varianta „pe care o plâng şi-o cântă”, cu acelaşi număr de silabe, dar nu e elegant să-l rescriem nici pe Mateevici. Să ne limităm, aşadar, la a consemna licenţa poetică.

Ultimul exemplu de licenţă poetică vine din poezia El Zorab a lui George Coşbuc, unde antepenultima strofă, a douăzeci şi noua, sună astfel:

El SCOATE grabnic un pumnal

Şi-unVAL DE SÂNGE, roşu VAL

DE SÂNGE cald A IZVORÂT

Din nobil-încomatul gât,

Şi CADE MORTUL CAL.

Dacă ne uităm bine, există aici trei licenţe poetice: repetarea formulei „val de sânge”, alternanţa dintre prezent („scoate”, „cade”) şi trecut („a izvorât”) şi inversiunea nefirească „mortul cal” în loc de „calul mort”. Motivele sunt aceleaşi: păstrarea ritmului şi a rimei.