Sari la conținut
News Alert

Pastila de limbă. „Care” - un cuvânt chinuit

Astăzi vorbim tot despre pronumele relativ-interogativ „care”. Mai precis, despre incorecta lui folosire în împrejurări şi în situaţii simple. De viaţă, de zi cu zi. Cauza acestei folosiri incorecte trebuie căutată în grabă, în indiferenţă şi - din nou, pentru a câta oară? - în convingerea unora că nu contează cum vorbeşti, câtă vreme celălalt pricepe ce vrei să-i transmiţi.

Refuz să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aceiaşi adepţi ai laxismului ar saluta eliminarea stilului din literatură. Şi revin la argumentul care susţine nu doar gramatica unei limbi, ci orice demers care implică prezenţa oamenilor: lipsa regulilor duce la haos.

Care” este un cuvânt chinuit. Dar asta nu doar din cauză că unii îi interzic, cum spuneam mai devreme, întovărăşirea cu „pe” pentru o formare corectă a acuzativului cu preopoziţie, ci şi din alte motive. Două la număr.

Primul motiv este obiceiul lenos al unor vorbitori de-a păstra neschimbată forma „care” chiar şi atunci când modificarea ei se impune. „Care” nu e un cuvânt invariabil, iar forma lui nu e bătută în cuie. De la caz la caz, se impun anumite flexionări, adică modificări ale formei, peste care urechiştii limbii române sar fără să ezite şi fără să li se pară nimic ciudat.

Iată un exemplu. Un băiat de bani gata cu lipici la preotesele nocturne ale siliconului declară filozofic: „Fata care îi declari dragostea trebuie să-ţi răspundă şi ea într-un fel”. Nu mă pronunţ asupra acestei condiţionări sentimentale, asupra acestei invitaţii la reciprocitate afectivă. Spun doar că nu-i frumos să operăm limba română de cazul dativ şi că forma corectă de exprimare este:„Fata CĂREIA îi declari dragostea trebuie să-ţi răspundă într-un fel”.

PASTILA DE LIMBĂ. Un sfat practic pentru dilema: „care” sau „pe care”?

Iată un alt exemplu. „Jucătorii care am vorbit ştiu ce au de făcut”. Aici apare şi varianta - tot incorectă - „Jucătorii care am vorbit cu ei ştiu ce au de făcut”. Niciuna dintre aceste variante nu trece un examen elementar de limba română. Forma corectă este, desigur, „Jucătorii CU care am vorbit ştiu ce au de făcut”.

Există aici o semicacofonie, e-adevărat („cu care”), dar se ştie că o cacofonie, chiar dacă nu sună elegant, e preferabilă oricând unei greşeli de limbă.

Prin urmare, îi invit pe toţi cei care-l chinuie pe „care” să se poarte ceva mai frumos cu el. Să-l lase să aibă prieteni - prepoziţii sau ce-or fi. Să nu spună „lucrurile care mă simt legat”, ci "lucrurile DE care mă simt legat"; să nu spună „prietenii care-am mers ne-au arătat fotografii din vacanţă”, ci „prietenii LA care-am mers ne-au arătat fotografii din vacanţă”; şi, fireşte, apropo de „Pastila” de săptămâna trecută, să nu spună „filmul care l-am văzut”, ci „filmul PE care l-am văzut”.

Cum spuneam, există două motive care fac din „care” un cuvânt chinuit. Al doilea e tendinţa unor vorbitori de a-i schimba statutul, de-a încerca să-l folosească unde nu-i e locul. Cele mai caraghioase situaţii sunt cele în care bietul nostru „care” e pus să ţină locul lui „fiindcă” sau chiar pe al lui „unde”. Intri într-o măcelărie şi-o auzi pe gospodina din faţa ta spovedindu-i-se măcelarului: „Daţi-mi un piept de pui care vin copiii pe la mine şi vreau să le fac nişte şniţele”. Te abţii, deşi îţi cam vine să-i spui doamnei că a vrut, de fapt, să spună „Daţi-mi un piept de pui FIINDCĂ vin copiii pe la mine şi vreau să le fac nişte şniţele”. La fel se petrec lucrurile la casa de bilete de la gară, când auzi pe cineva zicând: „Un bilet la Cugir, vă rog, care-l am pe frate-meu internat în spital”, când voia să spună „Un bilet la Cugir, UNDE mi-am internat fratele în spital”.

Ce vreau să spun? Nimic altceva decât că un cuvânt, inclusiv cuvântul „care”, nu poate fi un joker al limbii române. Adică nu poate fi folosit oriunde şi oricum. El are rostul şi sensul lui, pe care e bine să le respectăm.