Sari la conținut

Pastila de limbă | Ce sunt paronimele

În emisiunile precedente de la „Pastila de limbă” Radu Paraschivescu a vorbit despre sinonime, antonime şi omonime. Astăzi a venit rândul paronimelor.

Însă înainte să ne ocupăm propriu-zis de ele, vă propun reluarea definiţiilor pe care le-am dat categoriilor din emisiunile trecute.

Aşadar, sinonimele sunt „cuvinte cu formă diferită şi înţeles identic sau asemănător”, antonimele sunt „cuvinte care, în raport cu alte cuvinte, au sensuri contrare sau opuse”, iar omonimele sunt „cuvinte cu formă identică şi cu acelaşi corp fonetic, dar cu sens diferit”.

Pentru exemplificare, avem perechea de sinonime „timp”-„vreme”, perechea de antonime „slab”-„gras” şi perechea de omonime „sare” (formă verbală)-„sare” (substantiv).

Confirm dexonline, paronimele sunt „cuvinte asemănătoare ca formă şi diferite ca sens”. Dacă în cazul omonimelor cuvintele aveau forme identice, la paronime este vorba de forme asemănătoare. La fel ca în cazul sinonimelor, antonimelor şi omonimelor, şi la paronime vorbim de o filieră etimologică franceză şi de o origine greacă.

În greaca veche, „paronumos” era un cuvânt compus din „para”, cu sensul de „alături”, şi „onuma”, cu sensul de „nume”.

În destul de multe cazuri, perechile paronimice sunt compuse din cuvinte pe care vorbitorii le confundă între ele şi le folosesc necorespunzător. Asta se întâmplă mai cu seamă dacă litera de diferenţiere se află la începutul sau la sfârşitul cuvintelor şi mai rar dacă litera respectivă se află în interiorul cuvintelor.

O pereche paronimică unde litera de diferenţiere se găseşte la început este cea compusă din cuvintele „iminent” (cu sensul de „care este gata să se producă şi care este inevitabil sau de neocolit”) şi „eminent” (însemnând „care se distinge prin calităţi deosebite, îndeosebi din punct de vedere intelectual” şi care e sinonim cu „excepţional”, „superior”, „remarcabil” sau „excelent”).

Prin urmare, vom spune „Specialiştii au vorbit despre pericolul iminent al inundaţiilor” şi „Colegii sunt de acord că Matei e un cercetător eminent”.

În ceea ce priveşte paronimele unde litera (sau literele) de diferenţiere se află în interiorul cuvântului, avem două situaţii diferite. Prima se observă în cazul dubletelor de tipul „pronume-prenume”, unde avem două cuvinte formate cu prefix şi la care diferă ultima literă a prefixului.

Pronumele este o parte de vorbire, pe când prenumele reprezintă numele de botez al cuiva. Vom spune „Astăzi am învăţat despre pronumele posesiv”, respectiv „Colegul meu de bancă, Ionescu, are două prenume: Cristian şi Remus”. Şi vom evita să comitem greşeala pe care o făceau pe vremuri anumiţi miliţieni când spuneau „Scrieţi-vă numele şi pronumele”.

A doua situaţie se referă la perechile paronimice alcătuite din cuvinte la care se constată o metateză, adică o inversare a unor litere, sunete sau silabe. Este vorba de perechi paronimice de tipul „manej”-„menaj”, „antonimie”-„antinomie” sau „aerometrie”-„areometrie”.

În afara acestor două situaţii oarecum deosebite, există şi perechi paronimice simple, cu litera de diferenţiere la mijloc, cum ar fi „capac”-„cazac” (care, întâmplător, sunt şi forme palindromice, adică se citesc la fel de la cap la coadă şi de la coadă la cap), „coadă”-„coasă”, „a adapta”-„a adopta”, „agil”-„abil”, „stână”-„stană” sau „roată”-„roabă”.

Sigur, la aceste ultime exemple nu se mai poate vorbi de confuzie. Oricine ştie care e deosebirea dintre coadă şi coasă sau între roată şi roabă. Putem, în schimb, să vorbim din nou despre confuzie în ceea ce priveşte perechile paronimice alcătuite din cuvinte unde litera de diferenţiere este ultima.

Confuzia atinge perechi paronimice aparţinând fie verbelor („a brodi”-„a broda”), fie substantivelor („atlas”-atlaz”), fie adjectivelor („familiar”-„familial” sau „original-„originar”).

Există însă şi perechi paronimice cu litera de diferenţiere la final şi în care cuvintele aparţin unor părţi de vorbire diferite, ca în cazul perechilor „anuar” (substantiv)-„anual” (adjectiv) sau „mortar” (substantiv)-„mortal” (adjectiv).

În fine, merită menţionate şi perechile paronimice la care unul dintre termeni are un fonem în plus faţă de celălalt, fonemul fiind definit drept „cea mai mică unitate sonoră a limbii”. În această categorie intră perechile paronimice „a simula”-„a stimula”, „elită”-„elitră”, „masă”-„mască” sau „spic-aspic”.