Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ. Cele mai cunoscute clișee: de la „speranța moare ultima” la „balonul e rotund”

La propriu, un clişeu este „o imagine fotografică negativă (pe peliculă de film sau pe sticlă) obţinută în camera obscură şi după care se face reproducerea fotografică”.

Tot la propriu, un clişeu mai poate fi „o planşă de metal, de lemn etc. pe care s-a produs sau s-a gravat o imagine spre a fi imprimată”.

La figurat, un clişeu este „o formulă stilistică sau o expresie banalizată din cauza repetării excesive”. În acest caz, cele mai apropiate sinonime ale clişeului sunt substantivele „şablon” şi „tipar”.

Aţi întâlnit şi dumneavoastră, fără îndoială, destule clişee în filmele văzute la televizor sau la mall, în interviurile din presa scrisă sau audio-vizuală sau chiar în dialogurile de zi cu zi. Un exemplu: enunţul „everything's gonna be all right” („totul o să fie bine”), care exprimă speranţa nesmintită a unui personaj şi peste care nimerim în diverse producţii cinematografice, fie ele drame psihologice, westernuri, filme de dragoste sau filme-catastrofă.

Exprimarea în clişee este una dintre bolile de plan secund ale discursului public. Recursul la clişee este o formă de lene mintală, în virtutea căreia preferăm să mergem mereu pe căile bătătorite ale vorbirii. Clişeul este egal cu locul comun, cu banalitatea sforăitoare, cu platitudinea sporifică. Fără să ne dăm seama, el îşi face loc în viaţa noastră şi ne urâţeşte felul de-a vorbi la fel cum praful depus pe mobilier îi răpeşte din strălucire şi farmec.

A folosi un clişeu în locul unei exprimări vii este totuna cu a-ţi decora locuinţa cu flori de plastic în locul celor din grădină. Clişeul este, aşa stând lucrurile, floarea de plastic din glastra limbii române. Iar partea proastă este că dai peste el unde vrei şi unde nu vrei.

Gândiţi-vă la expresia „salutări de pe însoritul litoral”, pe care o scriau mulţi semeni de-ai noştri pe ilustratele de acum trei decenii: ea reprezintă o formulă-clişeu.

Gândiţi-vă apoi la formule din categoria „noaptea dintre ani” (pentru Revelion), „poetul Necuvintelor” (pentru Nichita Stănescu), „vestitorul primăverii” (pentru ghiocel), „micul ecran” (pentru televizor), „sportul minţii” (pentru şah) sau „Luceafărul poeziei româneşti” (pentru Mihai Eminescu).

Sunt - şi acestea - tot formule-clişeu. Unele dintre ele se încăpăţânează să nu dispară nici măcar după ce devin inutile şi caraghioase. Este cazul formulei „sportul alb” (pentru tenis), un clişeu care rezistă glorios în comentariile de specialitate, chiar dacă Simona Halep joacă în roşu, Roger Federer în negru, iar Serena Williams în galben.

Dac-ar fi să facem o incursiune pe tărâmul clişeelor, nici n-am şti de unde să începem. De la textele de prezentare de pe coperţile anumitor cărţi? De la programele de ştiri? Din comentariul sportiv? De la buletinul meteo? De oriunde am porni, am avea parte de o recoltă bogată. Numai că în felul ăsta n-am mai avea de-a face cu limba română în toată expresivitatea ei, ci cu o limbă română stropită cu fixativ.

Tocmai de aceea, o să-mi permit să aduc uneori în discuţie câte un clişeu a cărui frecvenţă de apariţie îl face antipatic şi greu de suportat. Sigur, în pădurea de clişee răsărită în inima limbii române, mulţi arbori fac umbră deasă. Din punctul meu de vedere, clişeele perfecte sunt cele formate dintr-un număr mic de cuvinte. Mai precis, din trei. Aceste clişee au concizia tipică marilor profeţii şi-l ajută pe cel care le emite să mimeze înţelepciunea.

Cele mai cunoscute dintre ele, alese din domenii diverse, sunt următoarele: „Viaţa merge înainte.” „Ocaziile se răzbună.” „Speranţa moare ultima.” „Balonul e rotund.” „Prima impresie contează.” „Ultima impresie contează.” „Toţi suntem vinovaţi.” „Jocul greşeala aşteaptă.”

Acestor enunţuri nu li poate imputa nimic din punct de vedere gramatical. Totul e o chestiune de frecvenţă. Când auzi oricare dintre aceste formule pentru a suta sau a mia oară, e limpede că te afli în prezenţa unui clişeu. Limbajul de lemn produce flori de plastic. Iată o certitudine de fier!