Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ | Puerto-Rico, Serbia şi englezii

Radu Paraschivescu: Cazul care mi-a atras atenţia şi m-a făcut să dedic o „Pastilă” acestei chestiuni este cel al statului Porto-Rico. Mă rog, eu ştiam că asta e forma corectă şi nu alta. De la o vreme însă, constat că şi dicţionarele permit folosirea formei „Puerto-Rico” în paralel cu „Porto-Rico”. Ciudat este însă că până şi un instrument serios cum este dexonline se încurcă în explicaţii care se bat cap în cap: „Puerto-Rico” este prezentat iniţial drept „formă învechită”, deşi ceva mai încolo ni se spune că avem de-a face de fapt cu „forma de astăzi”, respectiv cu o formă nouă. Priceapă fiecare ce poate.

Şi mai interesant este că locuitorii acestui stat insular se numesc în continuare „portoricani”. Nu s-a gândit nimeni să umble şi la acest cuvânt şi să-l transforme în „puertoricani”. Iar asta mă face să mă întreb: dacă limba se modifică, dacă se produc treptat schimbări în gramatica şi în lexicul ei, de ce nu sunt aceste schimbări logice şi complete? De ce trecem de la „Porto-Rico” la „Puerto-Rico”, dar refuzăm să facem trecerea de la „portoricani” şi „portoricance” la „puertoricani” şi „puertoricance”? 

Iar aceste întrebări pregătesc o alta: până unde suntem dispuşi să mergem cu schimbarea? Dacă spunem şi scriem „Puerto-Rico” în loc de „Porto-Rico”, de ce nu extindem procedura de înfiere a denumirilor de origine? De ce nu spunem, în strămoşeasca limbă română, „Mexico” în loc de „Mexic”? În fond, ar fi exact acelaşi tip de „actualizare” a limbii. Mai departe. De ce nu spunem „Espana” în loc de „Spania”? Iar cu un mic efort de voinţă ne putem muta şi în limba portugheză. Chiar aşa, ce-ar fi ca de mâine să spunem „Portugal” în loc de „Portugalia” şi „Brasil” în loc de „Brazilia”? Repet, ar fi exact acelaşi tipar de modernizare a limbii, dacă-i putem spune modernizare acestui moft lexical.

N-aş vrea să dau cumva impresia că sunt un duşman al progresului. Sunt, în schimb, prietenul şi adeptul logicii. În general, dar cu precădere acolo unde informaţiile nu se pot prelua şi asimila decât cu ajutorul unor norme şi reguli limpezi, fără echivoc şi bâlbâială. Or, limba este una dintre entităţile cele mai sensibile ale unei ţări, ceea ce înseamnă că absenţa, încălcarea sau relativizarea regulilor provoacă pagube pe termen lung.

Şi fiindcă tot vorbim de ţări şi de locuitorii lor, fie-mi permis să atrag atenţia şi asupra unui viciu de construcţie care vizează perechea „Anglia-englezi”. Logic ar fi fost ca locuitorii Angliei să fie numiţi în limba română „anglezi”, nu „englezi”. În fond, asta e regula de formare: Italia-italieni, Norvegia-norvegieni, Islanda-islandezi, Albania-albanezi, Franţa-francezi, Scoţia-scoţieni, Turcia-turci etc. În cazul Angliei, litera inaugurală a ţării e alta decât litera inaugurală a locuitorilor ei. Cuvântul „englezi” preia „e”-ul iniţial din „England” ceea ce arată o dată în plus cât de elastice sunt regulile limbii române şi cât de mare e numărul excepţiilor. Dacă nu cumva o fi vreo revanşă în faţa unei ţări unde maşinile circulă pe stânga în loc de dreapta.

O veritabilă delicatesă în materie de ţări este Coasta de Fildeş, ai cărei locuitori sunt numiţi în limba română „ivorieni”, după denumirea franceză Côte d'Ivoire sau cea engleză Ivory Coast. O altă delicatesă este Noua Zeelandă, care e populată de „neozeelandezi”, nu de „nou-zeelandezi”. În fine, o a treia delicatesă, de data asta vecină cu noi, este Serbia, ai cărei locuitori sunt numiţi „sârbi” şi „sârboaice”, nicidecum „serbi” şi „serboaice”. La rândul ei, limba oficială a acestei ţări este „limba sârbă”, nu „limba serbă”, iar dansul popular binecunoscut pe la noi prin bătătură se numeşte „sârbă”, nu „serbă”. Referitor la denumirea ţării, mai trebuie spus că bănăţenii preferă varianta „Sârbia”, dar asta mai degrabă din cauza unei contaminări de frontieră, ştiut fiind că sârbii spun şi scriu „Srbija”, fără niciun „î” între „s” şi „r”.