Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ. „Speranţa moare ultima”, un clișeu remarcabil prin dozajul de patetism și lene mintală

Aceste construcţii au concizia tipică marilor profeţii şi și-l ajută pe rostitor să mimeze înţelepciunea. La drept vorbind, aici intră în joc o stranie alianţă între laconism şi banalitate, menită să-i ofere celui care ascultă impresia că tocmai a avut de-a face cu un gânditor fără seamăn, cu un Everest al spiritului, cu un Amazon al reflecţiei sintetizatoare. În realitate, cum foarte mulţi dintre dumneavoastră ştiu, aceste expresii-şablon nu fac decât să plictisească şi să dezvăluie o întristătoare lipsă de originalitate şi de imaginaţie.

Clişeul asupra căruia Radu Paraschivescu invită la reflecție este un enunţ format din trei cuvinte. Dacă la precedenta punere sub lupă a unui clişeu din trei cuvinte am vorbit despre „Viaţa merge înainte", astăzi, spune Radu Paraschivescu, a venit rândul unei alte platitudini enorme: „Speranţa moare ultima".

Legătura dintre cele două clişee este tocmai lirismul nătâng pe care-l întâlnim frecvent chiar şi în literatura anglo-americană, unde se materializează în imaginea soarelui care tatonează din spate norul, împresurându-l cu o dungă argintie. „Speranţa moare ultima" e până la urmă o expresie care provoacă un soi de melancolie cu intarsii roz, plus umezirea solidară a ochilor.

În România, acest clişeu omniprezent reprezintă cotizaţia la puşculiţa optimismului. Iar optimismul se cere practicat oriunde şi oricum, chiar dacă pentru asta e uneori nevoie de suspendarea discernământului şi a acelui simţ diafan căruia ne-am deprins să-i spunem simţul ridicolului. Clişeul optimist „Speranţa moare ultima" îşi propune totodată să neutralizeze un slogan al pesimiştilor care va ajunge la rândul lui clişeu, în funcţie de cât de des va fi repetat: „Când e să te ia dracul, te ia şi din uşa bisericii".

La fel ca „Viaţa merge înainte", „Speranţa moare ultima" e un clişeu nu doar ubicuu, ci şi remarcabil prin dozajul de patetism şi lene mintală. Dar, atenţie, când rosteşte cele trei cuvinte, vorbitorul trebuie să facă totul ca la carte. Cuta dintre sprâncene i se adânceşte, dând impresia unui angajament cortical masiv, degetul e proptit într-o parte a bărbiei, sugerând ifos sapienţial, umerii se ridică şi coboară uşor, ca două geamanduri pe oceanul dubiului.

Când utilizatorul clişeului e un ziarist care încă nu şi-a rezolvat candorile ortografice, folosirea clişeului poate ricoşa foarte neplăcut. Ţin minte şi astăzi ziua când într-o publicaţie cancanieră au apărut câteva fotografii cu actorul Patrick Swayze subţiat de boală. Sub ele ziaristul a plasat trei rânduri aproape vesele (în care se încumeta să parieze pe întremarea actorului), iar deasupra lor titlul-clişeu „Speranţa moare ultima". Ca o brutală ironie a sorţii, Patrick Swayze a murit a doua zi, fără să aibă timp să-i ceară iertare ziaristului pentru nesupunere şi pentru pierderea pariului.

De-a dreptul sinistru a fost un episod legat de traducerea în română a unui titlu cinematografic. În anul 2007, regizorul Michael Higginbottom a pus pe piaţă filmul A Mighty Heart, care spunea povestea ziaristului american Daniel Pearl, răpit de Al-Qaeda şi decapitat pe 1 februarie 2002 la Karachi. Care credeţi că a fost titlul său în versiunea românească? Exact, „Speranţa moare ultima". Cinism? Prostie? Umor negru şi involuntar? Toate trei la un loc? Vă las pe dumneavoastră să decideţi.

Trebuie spus totuşi că amestecul de inadecvare, balet pe linia minimei rezistenţe şi stupizenie a transformat speranţa, prin contribuţia unor oameni comozi sau înceţi la minte, într-un soi de avanpremieră a neantului, într-o vocabulă cu sensuri mai degrabă funeste decât încurajatoare. Iar asta contravine intenţiei însăşi a clişeului nostru, care se vrea o flaşnetă a optimismului.

Spre deosebire de cele mai multe clişee, a căror valoare formativă şi informativă e egală cu zero, clişeul „Speranţa moare ultima" izbuteşte, prin aportul celor care recurg la el, să-şi fie sieşi duşman.