Sari la conținut
News Alert

Povestea extravagantului Tristan Tzara, părintele dadaismului

Trist în țară, Dada în străinătate

Tristan Tzara. Un nume exotic și un purtător pe măsură. Încă de dinainte de a-și cuceri faima, la mii de kilometri de România, Samuel Rosenstock dădea semne clare că va deveni... cineva.

ERWIN KESSLER, istoric de artă, curator al expoziției: Prima sa fotografie, înainte de 16 ani, în care pozează ca viitorul prinț al avangardei. Un licean, un nimeni - absolut nimeni din punct de vedere literar, în acel moment - așezat în stil macedonskian, pe un jilț, și cu un monoclu, cu care nu vezi bine, dar pozezi bine, pe ochiul stâng. El va purta, ulterior, pe ochiul drept, dar n-are importanță. Poza contează! Este o mare, deja, personalitate. Nu știa nici el ce va fi și cine va fi. Pentru că, pentru primii trei ani lucrează, scrijelește, scribălește la pseudonime. În revista pe care o s-o scoată în octombrie 1912, împreună cu colegii săi Ion Vinea - Eugen Iovanache, viitor Ion Vinea - și Marcel Iancu, revista Simbol, din octombrie 1912, va semna în mai multe feluri. Primul va fi S. Samiro. Numele său fiind Samuel Rosenstock. Păstrează ceva din aburul acesta și evident evreiesc, dar și ciudat, pentru că Miro, Semiro, Samiro, Samir... sună și puțin țigănește... Oricum ai lua-o, sună foarte ciudat! După aceea, în interiorul aceleiași reviste unul dintre pseudonimele sale din această perioadă este Iacob Șarpele. Ăla care mușcă, ăla care atacă, dar care-și mușcă și propria coadă. Are S-ul șarpelui. Celălalt, la care va lucra cu osârdie, fără să publice ceva sub numele acesta, dar cu care va lucra la manuscrise, este Tristan Ruia. Ruia, aiurea, ruinat... Lucrează foarte mult în interiorul definirii personalității sale. E un tip de lucru avangardist, nu-i ca "Eminescu" de la "Eminovici"!

O expoziție inedită, cu documente prezentate în premieră, a dezvăluit, la centru cultural ArCuB Gabroveni, o personalitate complexă. La sfârșit de an 1915, pe când România se pregătea să intre în război, Tristan Tzara și prietenul său, arhitectul Marcel Iancu, se pregăteau să facă valuri departe de casă. Prima "ciocnire a civilizațiilor" a fost memorabilă. La Cabaret Voltaire, unde fuseseră acceptați de deja celebrul Hugo Ball, românii au făcut senzație.

ERWIN KESSLER, istoric de art, curator al expoziției: Tzara scoate, în seara aceea, poezii din nenumăratele sale buzunare, scrise pe fițuici, în românește. Nimeni nu înțelege nimic, nimeni nu știe de ce face asta, dar extrem de transfigurat. Dincolo de patetism, către grotesc, reușește să mobilizeze, într-un fel sau altul, sala. Să electrizeze. La fel face Marcel Iancu cu măștile sale, cu tablourile sale, agățate pe pereți alături de Picasso, de futuriști italieni, are un succes monstru. Și-așa pornește tăvălugul.

Tăvălugul a pornit pe 5 februarie 1916 și n-a mai putut fi oprit. Dadaiștii au agitat spiritele străinilor, au coagulat în jurul lor nume importante ale artei internaținale. În România, mișcarea n-a avut același ecou.

ERWIN KESSLER, istoric de artă, curator al expoziției: Aici e o chestie mai complicată și mai tristă. Ceea ce s-a reușit la Paris a fost o problemă bine rezolvată de marketing: unul dintre elementele esențiale ale acestui proces figurează în expoziția noastră și ne mândrim cu el - scrisoarea din iulie 1919, în care Tzara răspunde nenumăratelor "pase magice" făcute de viitorii dadaiști și suprarealiști francezi Breton, Soupault, Picabia și ceilalți din jurul lor, de-al atrage de la Zurich către Paris, pentru a da drumul la o mișcare. Pentru că numai la Paris se putea face un mare joc din ceea ce fusese, însăilat, după percepția lor, la Zurich.

Colaborarea cu mari artiști străini i-a adus lui Tzara nu doar beneficii, ci și prejudicii serioase.

ERWIN KESSLER, istoric de artă, curator al expoziției: Mari pierderi de notorietate, în ceea ce-l privește pe Tzara. El va fi sufletul acestei mișcări, dar marii profitori vor fi alții. Breton, Aragon, Elouard. Ei vor câștiga foarte mult din a plimba icoana Tzara apoi spunând "Bleah! Ne-am săturat de ăsta! Este un emigrant, este un intrigant, este un evreu, este român, este filo-german și, probabil, chiar plătit de Serviciile Secrete germane!" Din această punere a lui în icoană și până la a fi aruncat în abis, în general, distanța este atât de mică. Și a simțit-o pe pielea sa Tzara.

Nu doar străinii, ci și românii l-au contestat pe Tristan Tzara. La mijlocul anilor 20, compatrioții avangardiști l-au zugrăvit în cuvinte deloc măgulitoare.

În cele din urmă, relația lui Tzara cu dadaismul a sfârșit printr-un "divorț".

ERWIN KESSLER, istoric de artă, curator al expoziției: În 1928, când refuză să mai primească de la agenția de monitorizare a presei franceze extrasele care se refereau la dada și dadaism. Spune "Vă rog, domnule, de-acum îmi trimiteți doar acele extrase în care se face referire la numele meu: Tristan Tzara". A vrut să supraviețuiască. Tzara după Dada.

Expoziția de la Arcub Gabroveni a inclus zeci de documente prezentate în premieră publicului român.

ERWIN KESSLER, istoric de artă, curator al expoziției: O colecție rară, integrală, a tuturor revistelor Dada, unele dintre ele și în dublu exemplar, toată colecția îi aparține lui Emilina Radu. Emilian Radu a pus cap la cap toate aparițiile revistei dada.

Omul care deține impresionanta colecție dadaistă este și deținătorul unei cariere de succes ca manager în industria de consultanță. "Cariera" de colecționar are rădăcini în adolescență, când actualul pasionat de artă obișnuia să picteze. După câțiva ani în fața șevaletului, a devenit un entuziast vizitator de muzee.

EMILIAN RADU, colecționar: Știam pe dinafară lucrările, în ce cameră, fiecare pe unde este... Deci da, am o istorie veche de apropiere de artă.

Căutările unui colecționar seamănă cu munca unui detectiv: să descoperi locurile în care există piesele care te interesează, pe care îți dorești să le ai. Firește, fiecare pasionat decis să investească în artă are și o țintă principală. Cea a lui Emilian Radu este inspirată de colaborările lui Tzara cu marii artiști ai timpului său, care i-au ilustrat volumele.

EMILIAN RADU, colecționar: Ambiția mea a fost și este, încă să strâng toată opera de primă ediție ilustrată a lui Tristan Tzara și care, în plus, să aibă pe acele prime ediții o semnătură, o dedicație originală Tristan Tzara și o semnătură/dedicație de autor, de artist.

IOANA CIOCAN, directorul Art Safari: Un spațiu abandonat de doi ani de zile, pe care l-am cucerit cu ajutorul minunatei echipe Art Safri, care a areușit, printr-un efort enorm, să aducă la un loc lucrări de patrimoniu și de tezaur de la aproape 20 de muzee din România, din 20 de colecții particulare, dintre care 5 nu au fost văzute niciodată.

Art Safari le-a mai pregătit o surpriză vizitatorilor: o lucrare semnată Constatin Brâncuși, pe care românii n-au mai putut-o admira din anul 1903.

Aveți întrebări despre dadaiști? Nelămuriri cu privire la pictorii celebri de la mijlocul veacului XX? Vă interesează să aflați mai multe despre artiștii români ai prezentului? În orice categorie v-ați înscrie, răspunsurile sunt de găsit, astăzi și mâine, la Art Safari.

Atunci când mişcarea DADA a apărut în Elveţia, în anul 1916, nimeni nu bănuia că aceasta va schimba complet percepţia asupra artei. În plin război mondial, mai mulţi artişti germani, francezi şi români îşi arătau dezgustul faţă de ororiile războiului prin intermediul literaturii, teatrului, artelor vizuale, muzicii.

Manifestul grupării dadaiste a fost enunţat de românul Tristan Tzara, pe numele său real Samuel Rosenstock. În doar câţiva ani, curentul avea să câştige adepţi în întreaga lume.

PETRE RĂILEANU, scriitor: Tristan Tzara a şi prevăzut această situaţie când spune în 1918 că Dada este pe cale să devină un caracter, este o stare de spirit şi sunt sigur, spune el, că vor apărea caractere dada. A intuit partea universală, partea general valabilă a unei asemeanea mişcări.

Un poem ţipat de un medic şi poet expresionist, dansatori înveliţi în cartoane, chei şi tobe lovite şi aruncate pentru a face „muzică", totul până la exasperarea publicului, într-un act artistic ATIPIC.

În anul 1916, o astfel de reprezentaţie putea fi privită la celebrul Cabaret Voltaire, din Zurich, Elveţia.

În acest loc a luat naştere curentul care a influenţat definitiv arta secolului XX: DADAISMUL. O mişcare născută din revolta artiştilor europeni faţă de rutina în artă, dar, mai ales, faţă de absurditatea războiului.

În timpul Primului Război Mondial, mulţi dintre scriitorii, pictorii, fotografii sau sculptorii europeni şi-au părăsit ţările de origine şi s-au stabilit în Elveţia, ţară neutră. Aici, în februarie 1916, artiştii vremii s-au alăturat grupării de divertisment artistic iniţiate de poetul german Hugo Ball.

Printre adepţii noii grupării, pictorii şi scriitorii Hans Arp şi Francis Picabia, Rudolf Laban, teoretician al dansului şi...doi români: Tristan Tzara şi Marcel Iancu.

PETRE RĂILEANU, scriitor: Cei care s-au adunat acolo nu ştiau de la început că vor crea o mişcare. Nucleul mişcării Dada la Zurich, efectiv toţi cei care sunt acolo reprezintă mai multe profiluri şi mai multe domenii. La Zurich sunt câţiva poeţi şi scriitori într-adevăr care sunt cu dominaţie a germanilor pentru că aceştia erau împotriva războiului, pacifişti, şi pentru aceasta s-au refugiat în Elveţia, ţară neutră, erau plasticieni, erau pictori, erau de asemenea alţi scriitori, erau revoluţionari, erau anarhişti. Era şi un grup de dansatoare, era şcoala foarte celebrului Rudolf von Laban. Imaginaseră un fel de utopie a vieţii în armonie cu natura şi această şcoală a lui Rudolf von Laban a dat o serie de dansatoare care au revoluţionat arta dansului, toată această lume, într-un moment sau altul s-a regăsit pe scena cabaretului Voltaire.

Însă momentul apariţiei lui Tristan Tzara la Zurich a fost definitoriu pentru ceea ce avea să devină gruparea artistică.

Petre Răileanu este eseist şi cercetător stabilit la Paris, specialist în literatură şi civilizaţie franceză de secol XX. De curând, a publicat „Dada în Direct", un studiu bazat pe documente şi mărturii ale fondatorilor curentului dadaist.

În centrul atenţiei, figura celui care a pus bazele dadaismului: românul Tristan Tzara.

Orice act artistic, fie că era vorba de literatură sau arte vizuale, trebuia să cultive hazardul, neprevăzutul, şi să fie îndreptat împotriva rutinei de orice fel: în viaţă, în artă, în gândire. DADA pune înaintea acţiunii şi înainte de toate Îndoiala. Pentru că DADA se îndoieşte de tot, scria Tristan Tzara.

Un lucru îndelung disputat până în zilele noastre a rămas, totuşi, originea numelui DADA, cel care a definit mişcarea dadaistă.

Unii susţin că provine de la afirmaţia DA, rostită des în discuțiile dintre Tristan Tzara şi Marcel Iancu. Alţii cred că Tristan Tzara ar fi înfipt un cuţit, la întâmplare într-un dicţionar francez-german, alegând litera pe care o indica vârful cuţitului.

Cea mai plauzibilă ipoteză, însă, este a unui desen reprezentând un cal de lemn, transpunerea din limba franceză a cuvântului DADA. Desenul a apărut încă din anul 1915, în revista „Chemarea" condusă de Tristan Tzara, înainte de plecarea din România.

Un poem dadaist, în accepţia lui Tristan Tzara, trebuie să fie caracterizat, în primul rând, de ...accident, de întâmplare. Nimic nu trebuie căutat cu atenţie. Ceea ce contează este HAZARDUL.

PETRE RĂILEANU, scriitor: Ce înseamnă hazardul? Înseamnă această întâlnire întâmplătoare între două cuvinte, între sunete, între culori, între linii. Pictorul Hans Arp spunea chiar că pentru el principiul principal al creaţiei lui este hazardul. El s-a declarat chiar un fel de mistic al acestui hazard, lăsând ca mâna să lucreze singură.

În anul 1916, Tristan Tzara a anunţat orientările noii sale mişcări: „DADA nu există pentru nimeni şi vrem ca toată lumea să înţeleagă asta!" scria Tzara. Au urmat apoi alte 6 manifeste care au influenţat decisiv artiştii din epocă.

Printre aceştia, pictorul şi fotograful american Man Ray, unul dintre membrii de bază ai mişcării dadaiste. Despre celebrul său album de rayograme „Champs delicieux", Tristan Tzara spunea că sunt „deformări mecanice, asemeni pletelor trecute printr-un pieptene de lumină".

Influenţa manifestelor lui Dada s-a simţit inclusiv în muzică. Celebrul compozitor Erik Satie a fost unul dintre marii adepţi ai dadaismului. Piesele sale „Morceaux en forme de poire" au fost executate în cursul unei serate DADA.

PETRE RĂILEANU, scriitor: Mai există un poet care a făcut şi compoziţii muzicale pe care-l cheamă Ribemont Dessaignes care a fost unul dintre apropiaţii lui Tristan Tzara care şi el a compus o serie de piese muzicale dadaiste, el îşi fabricase chiar un dispozitiv care era ca un fel de ruletă pe care erau desenate litere. Compoziţiile se datorau acestui hazard care decidea notele.

Pentru prima dată, însă, PARISUL nu mai era centrul cultural european. Într-o Franţă distrusă de Marele Război, arta nu mai era la loc de cinste.

În timpul Primului Război Mondial, ZURICH-ul elveţian a fost punctul zero al mişcărilor artistice europene.

După terminarea războiului, însă, DADA trecea graniţa elveţiană. Iar soarta mişcării artistice avea să se schimbe.

Pentru elita culturală franceză, Tristan Tzara era cel care reuşise să transforme viziunea asupra artei, într-o Europă ruinată de războaie.

DADA a prins rădăcini în vestul Europei. Dar s-a născut cu un suflu venit din Est, din ţinuturi româneşti.

Încet,dar sigur, aşa cum spunea chiar Tzara, în întreaga Europă s-a format un caracter DADA, o stare de spirit care, de-a lungul secolului XX, a schimbat destinul artei mondiale.