Teatrul Național se reinventeză. Termenul „mall cultural” nu este însă pe placul tuturor

Panică în Paris după ce o persoană a amenințat că va arunca în aer consulatul iranian

Ambasadorul Israelului: Sancțiunile care vin spre Iran nu sunt suficiente. Trebuie să acționăm mai puternic pentru a preveni războiul

Adrian Cioroianu, despre atacul de vineri: Acest episod e închis, dar înfruntarea care există de zeci de ani va continua

Un avion de luptă s-a prăbușit în Rusia după ce a atacat cu rachete teritoriul ucrainean. Imagini cu aeronava cuprinsă de flăcări

Nicolae Ciucă, la Jurnalul de Seară

Un preot vrea să trimită fetele abuzate la închisoare

Kelemen: Nu e vorba de România când candidează Iohannis la NATO. Rutte e cel mai cinic politician din Europa

Ciolacu negociază vânzarea de acțiuni TAROM la companii din Qatar și EAU

Gafa lui Ciolacu în Qatar: A vrut să spună „lecție”, a ieșit „erecție”

Noul Teatru Naţional îşi propune să facă parte din viaţa cotidiană a bucureştenilor şi nu numai.

Ion Caramitru: Cred şi sper ca teatrul naţional existent la km 0, cu posibilitatea de a fi accesat şi vizitat de dimineaţa şi până seara, în toate felurile posibile, cu parcarea subterană pentru o mie de maşini, modernizată şi care are 3 intrări directe în teatru, ca şi staţia de metrou, autobuzele din zonă. Teatrul poate fi vizitat de dimineaţa până seara, după modelul Teatrului Naţional din Londra.

Romeo Belea: Teatrul Naţional de la Londra e un loc public. El se deschide la 10 dimineaţa, se închide la 11 jumătate seara şi e plin de cafenele, restaurante, expoziţii, care nu au nicio legătură cu spectacolul în sine, ci te atrage, te ţine acolo şi dacă vrei intri şi la spectacol. La ora 5 fără un sfert, cafenelele se golesc pentru că sunt matineele, seara la 7 se golesc. Dar vin alţii, de pe cheiul Tamisei.

Teatrul are o suprafaţă desfăşurată de peste 6.000 de metri pătraţi.

Ion Caramitru: Peste 4000 de metri pătrați de foaiere se constituie în galerii de artă, unde vor expune mari artişti români.

Romeo Belea: Am convenit să îl transformăm într-un spaţiu public şi foaierele să nu mai fie astea clasice în care ieşi afară şi în afară de sucuri şi mici ciocolate nu găsesti nimic şi stai de vorbă, atâta tot. Fiecare foaier să fie locul de expoziţie al unui mare artist al nostru. Şi atunci am început să apelez la Sărişteanu. După el, au început toţi să vină: Păi, ce, eu nu am un loc? Ba da!

Cele trei tapiserii lucrate pentru inaugurarea din 1973 împodobesc şi acum foaierul Sălii Mari.

Romeo Belea: De la început am spus că pe cei trei pereţi trebuie să fie nişte tapiserii, pentru că încălzesc foarte mult atmosfera. Făcutul tapiseriilor a fost iar o aventură întreagă pentru că nu existau războaie de dimensiunile astea. Au construit aici războaiele şi aici s-au şi făcut. Una dintre ele e cea mai mare din lume, ca dimensiune. Dar nu performanţa asta m-a impresionat vreodată, ci ce reprezintă şi ce exprimă. Sunt absolut extraordinare! A fost un personaj celebru, Popescu Dumnezeu, care avea asta în faţă, şi în spatele lui era crucea lui Maitec. S-a uitat când la una, când la alta, şi plecând a zis: V-a apucat sacralitatea!

Ilinca Tomoroveanu: Plus colecţia de busturi din foaier. Până la venirea comuniştilor, direcţiunea comanda marilor artişti busturi, picturi ale marilor actori.

Romeo Belea: Caramitru şi-a dorit foarte mult patronul pus în mijloc. Busturile sunt proprietatea teatrului. Erau în muzeu, încuiate bine.

Dacă foaierul Sălii Mari este dominat de bustul lui Caragiale, în cel al Sălii Studio este expus tronul din prima piesă jucată pe scena Teatrului Naţional, în decembrie 1973. A fost găsit de arhitect într-un depozit.

Romeo Belea: L-am zărit pe ăsta acolo şi mi-am adus aminte că prea semăna cu tronul lui Calboreanu. L-am scos, i-am chemat pe ăştia de la ateliere, care sunt nu numai nişte meseriaşi extraordinari, dar sunt nişte împătimiţi de teatru, şi întreb: Ăsta nu e? Ba da. Şi l-au luat şi l-au făcut extraordinar. Şi când m-au chemat să îl văd cum arăta, arăta extraordinar. Ăsta e probabil momentul care m-a impresionat cel mai mult. Şi l-am văzut, zic: Mă, extraordinar l-aţi făcut, dar nu stătea Calboreanu pe lemn. Avea o pernă. Şi şeful atelierului de tapiserie spune: Staţi puţin. Şi a adus perna. Zice: o păstrez de 40 de ani.

Transformarea teatrului continuă, chiar dacă actorii nu sunt convinşi de noul concept, de mall cultural.

Ion Caramitru: Doresc ca teatrul să fie o instituție vie, nu cum a fost până acum. Urmează o fază foarte complicată la licitaţie a spaţiilor pe care trebuie să le închiriem, un restaurant, pe terasă altul, cu sarcini de café concert şi terasă în aer liber. Două galerii de artă, bufete de incintă, un restaurant-cantină pentru teatru, lucruri care nu sunt uşor de făcut pentru perioada pe care o parcurgem.

Ilinca Tomoroveanu: Nu-mi place termenul de mall! Un loc de cultură nu este un mall. E Teatrul Naţional în care sunt săli de spectacol, săli de expoziţii... Acele cafenele nu vor fi locuri de petrecere. Cred, sper... Vor fi locuri în care lumea poate să bea o cafea, un ceai, să mănânce poate ceva. E bine să fie un loc circulat, plin de cultură.

Contantin Dinulescu: Sigur că ne îngrijorează faptul că mulţi se lasă fascinaţi de Facebook, de tablete, dar dincolo de acest adevăr trebuie să vă mărturisesc că în sălile de teatru există foarte mult public format din tineret. Ori, acest complex mare teatral, care le pune la dispoziţie şi o bibliotecă, şi o librărie, şi o cafenea, şi multe săli de spectacole, cu spectacole diverse, abordate în mod diferit, nu poate să fie decât o şcoală binevenită şi un prilej de a atrage şi mai mult tineret.

Ion Caramitru: Când va fi gata, vorba lui Arghezi, să se mute acolo şi tata.