Sari la conținut

Angela Gheorghiu: Nu m-a făcut nimeni, niciodată, să-mi fie ruşine să spun că sunt din România. Dimpotrivă!

Cei 7 ani de acasă

„7 ani de acasă” este o figură de stil, pentru că 7 ani de acasă îi au foarte mulţi oameni, la unii se vede, la alţi nu, depinde mai apoi de şcoala pe care o faci, depinde mai apoi de anturajul pe care îl ai, asta este foarte important.

Acasă pentru mine a însemnat foarte mult pentru că mi-au iubit cântul meu, iubeau tot ceea ce era legat de ceea ce vreau eu să fac. Toţi părinţii cred că ei au acasă cel mai strălucit copil, dar întâmplător părinţii mei chiar îl aveau şi au fost conştienţi şi m-au ajutat.

Eu şi lumea

Întotdeauna am fost altfel şi a trebuit să mă obişnuiesc întotdeauna că eu sunt altfel. Cred că nu a existat niciodată pe lume ca cineva să nu mă fi sprijinit sau să-mi spună că eşti cea mai, cea mai, cea mai. Numai asta am auzit toată viaţa. Că au fost profesori, că au fost rude, prieteni, vecini... Mi-aduc aminte că aveam un vecin inginer, eram mică, încă nu la şcoală. El a fost primul care îmi explica: „Ştii, Angela, că tu va trebui să faci operă, pentru că există operă şi operetă. Şi opereta este interesantă, dar tu va trebui să faci operă"... Eram o fetiţă mică, mică şi eu ţin minte şi astăzi ce îmi explica el. M-a aşezat, m-a adus Dumnezeu pe lume în locul în care oamenii, poate cu felul meu şi având un dar deosebit, oamenii se simţeau datori să fie altfel, să mă ajute într-un fel, să mă laude... Toate lucrurile astea nu mi-au ridicat niciodată nasul, dimpotrivă, eu m-am simţit obligată să studiez. Dorinţa mea era ca eu să fiu mai bine pregătită decât oricine, ca nimeni vreodată să nu poate să-mi reproşeze că nu am pregătirea necesară.

Modelul meu

Eu nu sunt un exemplu, eu sunt un caz. Pot fi şi un exemplu pentru că am muncit, dar trebuie să ştii ce să iei de la mine. Mi s-au întâmplat atât de multe lucruri ieşite din comun, în toată viaţa mea şi mai ales în cariera mea, pentru că acolo au fost lucrurile importante. Anul viitor împlinesc 25 de ani de când am debutat şi de unde am început acolo sunt şi astăzi. Şi să reuşeşti să faci aşa ceva este enorm. Şi-mi dau seama şi am fost conştientă tot timpul. Dar trebuie să ştii să îţi gestionezi tot: sentimente, anturaj, nervi, emoţii... Pentru fiecare prezenţă a mea undeva, cum mă aflu acum cu voi, am pus multe întrebări şi ştiu întotdeauna cu cine am de-a face şi dacă mă duc sau nu.

Ce înseamnă patriotism astăzi?

O întrebaţi pe patrioata cea mai importantă a României din ultimii 25 de ani şi nu cer nimănui nimic. O fac dintr-un altruism sincer, dragostea mea este necondiţionată, nu m-a făcut nimeni niciodată să-mi fie ruşine să spun că sunt din România, dimpotrivă, eu spun că sunt româncă şi am avut întotdeauna parte doar de pozitivism, toată lumea a fost încântată în momentul în care le-am spus că sunt din România. Şi nu ştiţi ce fac când încep să spun de România, wow!

Fac foarte multe bune pentru România de foarte multă vreme.

Regula mea de politeţe

Nu pot să vă spun la ce ţin foarte mult pentru că este o listă enormă. Eu văd tot, nu îmi scapă nimic. Şi dacă se întâmplă ca cineva să fie nepoliticos, într-adevăr, eu nu sunt acolo, nu particip. Mă fac nevăzută. Nu ridic tonul, nu jignesc, nu iau parte la războaie de niciun fel, nici de privire, nu sunt falsă nici în gesturi, nici în vorbe, în nimic. Sunt exact ceea ce sunt.

Întâmplări politicoase

Mi-aduc aminte pentru că într-adevăr a fost foarte curios. Pentru că era un maestru, avea atunci 80 şi ceva de ani. Numele lui este Sir George Solti, era directorul muzical al Royal Opera House din Londra, Covent Garden. Şi începusem repetiţiile cu Traviata şi eram în actul 3, deci cântam Addio del passato, era un moment extrem de dramatic. Cânt aria şi au rămas colegii mei, au rămas cei din cor, a venit dirijorul, regizorul şi au început să plângă atât de mult şi în suspine încât el a plecat, acest George Solti. Nu a mai rezistat de emoţie. Eu eram un copil, aveam 20 şi ceva de ani şi din prima mi-a spus să-i spun George... Între toţi cei care fac artă, toţi cei care fac muzică nu există diferenţe de gen, de vârstă, există doar motivaţia pentru care suntem cu toţii acolo. O partitură, de exemplu. La Traviata. Şi noi toţi făceam orice să facem o echipă, să facem un spectacol istoric. Şi eu asta mi-am dorit până astăzi.

După ce se cunoaşte o doamnă...

După ce se cunoaşte o doamnă? După modul în care priveşte, tonul vocii, cum se îmbracă, ce profesie are, cu cine se asociză şi feminitatea, pur şi simplu.

După ce se cunoaşte un domn...

Domnii sunt din ce în ce mai puţini, după părerea mea, pentru că sunt prea grăbiţi, se plictisesc prea repede. Sunt din ce în ce mai mulţi cei care totuşi înţeleg ce înseamnă să fii femeie pentru că femeia are parte de foarte multe chinuri pe care bărbaţii le înţeleg un pic mai puţin, dar le înţeleg nu pentru că sunt vinovaţi, pentru că fiziologic Dumnezeu i-a făcut altfel. Ei cred că în corp este şi forţa. Forţa nu este în corp, nici la bărbaţi, nici la femei. Forţa este aici în cap şi în inimă.

Am învăţat că...

Eu am o vorbă pe care o tot folosesc, mă repet, dar asta este. Pentru mine, dacă mâine va fi precum azi, sunt fericită.