Sari la conținut

DIGICULT: Mircea Dinescu: „La grădiniţă m-am îndrăgostit de una mai bătrână ca mine cu doi ani. Mă bătea de mă rupea”

Pentru poetul Mircea Dinescu, copilăria a fost una din cale-afară de fericită. O spune chiar el, amintindu-şi de bunicul cel chefliu, dar priceput în ale grădinăritului, de cântecele patriotice pe voci sau de cărţile interzise ascunse de tatăl său prin casă.

„Am răsfoit Biblia pe care o citea bunicul meu care, deşi era beţiv şi curvar, seara răsfoia Biblia şi se-nchina puţin aşa, să i se ierte păcatele şi mai avea taică-miu o carte „Aventurile Lucreţiei Borgia şi ale cavalerului Buridan” pe care o ţinea închisă în şifonier”, povestește Mircea Dinescu.

O copilărie firească. Şi cu bune, şi cu rele. Aşa îşi descrie Mircea Dinescu cei dintâi ani.

A copilărit printre arome de salcâmi, pe malul Ialomiţei, la marginea pădurilor sau printre dealurile locuite de oameni cumsecade, spune poetul. Născut la Slobozia, a crescut într-un cartier sărac, într-o casă cu grădină şi curte şi pomi fructiferi îngrijiţi de bunicul său, grădinar.

Deşi erau vremuri grele, n-a perceput niciodată sărăcia ca pe o povară. Dimpotrivă. A fost un copil fericit şi mulţumit cu ce i se oferea: „Tatăl meu era lăcătuş mecanic, maică-mea era casnică pe vremea aceea. Dar n-am perceput sărăcia ca o pedeapsă pentru că ce înseamnă, nu eşti obsedat. Te naşti într-o casă mai modestă şi mănânci ce ţi se pune pe masă, cartofi prăjiţi, mămăligă cu usturoi şi eu ştiu ciorbă de ştevie. Foarte bună toată chestia. Nu visam că: Domnule, unde este desertul, unde-i felul întâi, felul doi, se mânca un singur fel pe vremea aia”.

„E cum simt ăia mirosul de marijuana, aşa e pentru mine mirosul de vânătă coaptă”

Între timp, a devenit un fin cunoscător al bucatelor alese. Pofta de salată de vinete cu ardei iute, spune Mircea Dinescu, este moştenire din copilărie.

„Când merg pe o stradă, şi-n copilărie când mergeam pe stradă şi mirosea - se coceau vinetele, în curte afară - eram fascinat de mirosul de vinete. Şi acum, rar se întâmplă, prin Bucureşti nu mai vezi, dar printr-un oraş de provincie treci şi deodată un miros de vinete. E cum simt ăia mirosul de marijuana, aşa e pentru mine mirosul de vânătă coaptă, coaptă pe jar, pe lemn”, mărturisește el.

Secretele gătitului le-a deprins de la bunicul său, om cu poftă de viaţă, talent în bucătărie şi un bun gospodar. De altfel, Mircea Dinescu recunoaşte că de bunicul său se leagă cele mai multe dintre amintirile copilăriei.

„Stăteam în grădină la el, pe malul Ialomiţei, şi am învăţat de la cinci ani cum să coc ardeii, cât ulei să pun, cât oţet. Într-o zi a zis astăzi mâncăm raci cu mămăligă, aaa, mi s-a părut ceva fascinant. Şi când vine cu mâncarea erau nişte ardei iuţi roşii, copţi pe plită, cu sare, cu puţin ulei, şi ungeai în el, ăia erau racii. Fiindcă erau roşii”, povestește el.

„Noi trăiam în mahalalele istoriei unde n-aveai treabă”

Îşi aminteşte că oamenii trăiau în sărăcie şi frică, în perioada când stalinismul devora la propriu întreaga ţară, dar preferă să păstreze-n suflet doar lucrurile frumoase. Era prea mic pentru a înţelege politica.

N-a uitat totuşi că Lenin şi Stalin erau motiv de înjurături zdravene: „Puteai să-l înjuri pe Stalin şi pe Lenin, dar numai la noi în cartier pentru că pentru un banc politic spus la o cârciumă în centrul oraşului, au fost oameni arestaţi şi au stat câţiva ani la puşcărie. Era un paradox al istoriei. Noi trăiam în mahalalele istoriei unde n-aveai treabă”.

Casa copilăriei lui Mircea Dinescu nu mai există. Au dărâmat-o comuniştii. A fost locul unde s-au născut visele, unde au prins viaţă momentele care l-au marcat. Astăzi, simple amintiri.

„S-au făcut blocuri şi nu mai mă leagă, casa mea a rămas în amintire, o s-o regăsesc ca-n filmul ăla Solaris unde şi-au găsit ăia pe o planetă străină căsuţa aia cu pridvor din Slobozia”, povstește el.

„Prima mea relaţie amoroasă a fost destul de masochistă”

Nu există copilărie fără o primă dragoste, inocentă, de cele mai multe ori, inspirată din poveştile cu zmei şi Ilene Cosânzene. Dar pentru Mircea Dinescu, primul amor a fost mai degrabă cu năbădăi.

„La grădiniţă când eram în grupa întâi m-am îndrăgostit de una mai bătrână ca mine cu doi ani, o gagică, eu aveam 4 ani şi ea avea 6 ani şi ştiu că m-a caftit foarte mult aşa, deci prima mea relaţie amoroasă a fost destul de masochistă, că mă bătea aia de mă rupea, că era mai grasă ca mine şi mai mare, dar eu o iubeam”, mărturisește el.

Mai târziu, în adolescenţă, dragostea s-a născut la orele de muzică: „Eram în corul, în clasa a noua cred că eram, şi cântam Corul vânătorilor, Vânând noi petrecem o viaţă ferice şi când am fost pe scenă a mai venit alt cor de nu ştiu unde şi o tipă, o elevă, mi s-a părut mie foarte frumoasă şi am asociat mereu chestia asta, amorul, cu vânătoarea”.

Educaţia a primit-o de la mama sa despre care poetul spune că era „mai citită şi mai şcolită” decât tatăl său. Mama era casnică, tatăl, lăcătuş mecanic, ciocănar, spune Mircea Dinescu. Erau modeşti, dar fericiţi. Iar bucuriile mărunte veneau pe calea undelor.

„Aveam un singur difuzor, deci nu exista radio pe vremea aia, sau existau poate la Bucureşti sau ăia bogaţii, noi aveam difuzor. Adică o chestie mică aşa şi care mergea tot timpul. Nici nu puteai să-l închizi că era... Şi trebuie să spun culturalizarea mea s-a făcut de la acel difuzor pentru că la 5 ani ascultam piese de teatru, seara se dădeau piese de teatru. Şi puteai s-asculţi piese de Shakespeare. Aşa se face că înainte să citesc, eu am fost culturalizat prin teatru la microfon”, rememorează poetul.

Nu-şi ascunde nostalgia faţă de obiectele care chiar au însemnat ceva pentru el: lemnele din sobă, vinul bunicului sau lampa cu gaz. Toate au poveştile lor: „Pentru mine sigur lemnul ţine de copilărie pentru că nu aveam gaze la sobă, ne-ncălzeam cu lemne. Aveam godin şi sobă cu lemne. Şi iarna, în fiecare dimineaţă, când se făcea focul era grămada de lemne în casă. (...) Alt loc care ţine de copilărie pentru mine este evident lampa cu gaz, d-aia am şi colecţionat pentru că mi-a rămas ideea de lampă, şi-n versurile mele o cânt.(...) Citeam la lampă, asta este, lumină electrică la mine acasă cred că prin 64, 14 ani am citit numai la lampă”.

„Fără să vreau eu, m-a ales literatura pe mine, n-am ales-o eu pe ea”

Cu cititul era mai greu. De scris, însă, a scris de mic. La marginea pădurii, prin crânguri sau pe malul Ialomiţei. Talent avea. Dar n-a visat niciodată să devină poet. Destinul a decis aşa.

„Cred că am avut toţi perioada când voiam să ne facem aviatori la 4 ani, şi... eu ştiu, fotbalişti pe la 6. Nu ştiu dacă am fost obsedat de o meserie anume, dar într-o zi m-am apucat să compun poezii. Şi iată că fără să vreau eu, m-a ales literatura pe mine, n-am ales-o eu pe ea”, explică el.

„Eu mergeam în pădure, când am început să scriu poezii, eram mult mai naiv ca acum, evident, aveam un carneţel şi mă gândeam să scriu o poezie despre natură şi mergeam în crângul de la marginea Sloboziei şi mă documentam la faţa locului s-aud vrăbiile ciripind...”, povestește el.

Aşa a început drumul literar de peste jumătate de secol al poetului Mircea Dinescu: în copilărie, în crîngul de la marginea oraşului despre care vorbeşte întotdeauna cu nostalgie, Slobozia. Un poet cu o copilărie frumoasă, în ciuda vermurilor grele pe care le trăiau românii, în anii 50.