Sari la conținut

DIGICULT. Parisul anilor '30, dezvăluit prin ochii unui celebru fotograf român 

Gyula Halasz s-a născut în 1899, în Transilvania, la Braşov, oraş de la numele căruia şi-a luat pseudonimul artistic Brassai. Adică, în limba maghiară, braşoveanul.

A fost jurnalist, desenator, pictor, scriitor, fotograf, un artist complet.

„Picasso, Breton, suprarealistul, Dali, toţi artiştii vremii, atunci când aveau nevoie de un fotograf, îl chemau pe Brassai”, spune Philippe Ribeyrolles, nepotul lui Brassai.

„După ce Brassai a publicat prima sa carte, un volum cu fotografii care se cheamă „Parisul noaptea", Picasso a văzut aceste fotografii şi a vrut să-l cunoască pentru că s-a gândit că acest fotograf este capabil să-i fotografieze operele lui sculptate pe care nu le arătase niciodată până atunci”, spune scriitorul și jurnalistul Petre Răileanu.

Ajuns la Paris în anul 1925, după ce şi-a încheiat studiile la Academia de Arte din Budapesta şi Berlin, Brassai a devenit în scurt timp cel mai bun prieten al artiştilor din boema pariziană.

Fotografiile cu sculpturile lui Picasso au apărut într-un material de 30 de pagini ale prestigioasei publicaţii suprearealiste Minotaure. A fost pentru prima când publicul larg a văzut opera sculptată a lui Picasso.

Pentru Brassai, totul era artă. Atunci când fotografia, îşi alegea un subiect pentru care folosea toate mijloacele de care dispune. Astăzi, unele dintre fotografiile sale sunt prezentate ca modele de structură; sunt date exemplu pentru regula treimilor, simetrie, umbră etc. Lucruri pe care Brassai nu le-a învăţat la şcoală”, spune Philippe Ribeyrolles.

Deşi format în pictură şi sculptură la Academia de arte din Budapesta şi mai apoi la Berlin, Brassai a excelat în fotografie.

Picasso, după ce l-a cunoscut, a văzut un carton cu desenele lui Brassai care, aşa cum spuneam, se gândea că va deveni artist, pictor sau sculptor, mai târziu va face chiar sculpturi. Când Picasso a văzut desenele lui Brassai, a spus: păi bine domnule dumneata ai o mină de aur şi nu faci decât să exploatezi o mină de sare, adică fotografia. Cu toate acestea Brassai a avut dreptate pentru că a găsit mina lui de aur în fotografie”, spune Petre Răileanu.

O întâmplare aparent banală a făcut ca, în anul 1929, Brassai să primească un aparat de fotografiat.

„Cu acest aparat de fotografiat, el şi-a descoperit adevărata vocaţie, adică acest limbaj universal chiar dacă nu stăpânea încă limba franceză, în Franţa, în Paris fiind, a putut să se exprime prin fotografie”, povestește scriitorul.

Fără să aibă nicio pregătire în domeniu, Brassai a devenit unul dintre cei mai căutaţi fotografi ai Parisului din anii 30 şi un model de urmat.

Fotografiile sale au marcat trei perioade ale societăţii pariziene de început de secol XX.

Parisul lui Marcel Proust, Les Annees Folles şi Parisul etern, acelaşi pe care celebrul Henry Miller l-a descris în romanele sale.

„A trebuit să mă întorc în America, să revin în Franţa, pentru a doua oară, să îndur foamea, să hoinăresc pe străzi, să fiu nevoit să ascult teorii idioate despre artă şi viaţă, să intru în discuţie cu tot felul de rataţi, înainte să ajung să cunosc, în sfârşit, omul care, asemeni mie, a înţeles Parisul fără prea mare efort, omul care, fără s-o ştiu, lucra ca un negru pe plantaţie să-mi ilustreze, mie, cărţile," scria Henry Miller despre Brassai, în volumul „Zile liniştite la Clichy”.

De altfel, Henry Miller a fost cel alături de care Brassai a descoperit Parisul secret, viaţa de noapte, locurile rău famate, prostituatele de pe marginea drumului sau din cafenele.

„El spunea că se interesează de lucrurile banale, că fotograful fotografiază ce este banal, ceea ce realitatea imediată ne scoate la vedere”, spune Petre Răileanu.

„Îi plăceau oamenii, în general. Avea genul acela de empatie firească. Se purta natural cu toată lumea. Iar asta se vede în fotografiile sale. Se înţelegea foarte bine cu un bărbat sau o femeie la restaurantul Maxime, cu bărbaţii cu jobenuri. La fel cum se înţelegea şi cu prostituatele din stradă, din baruri, din Parisul interlop, secret, Parisul din anii nebuni. Se simţea bine oriunde, spune Philippe Ribeyrolles.

Fotografiile au fost, însă, apreciate mai ales datorită tehnicilor creative folosite de Brassai. Timpul de expunere al unei fotografii dura atâta timp cât artistul fuma o ţigară Gitane.

„Brassai realiza doar fotografii în lumină naturală, ceea ce este mult mai complicat. Îşi monta trepiedul, îşi făcea cadrul şi, în funcţie de intensitatea luminii naturale, noaptea, îşi aprindea o ţigară. Când termina de fumat, fotografia era gata”, adaugă nepotul artistului.

O altă întâlnire decisivă pentru cariera fotografică a lui Brassai a fost momentul întâlnirii cu artiştii suprarealişti, de la Breton la Dali.

Dali i-a cerut să facă fotografii unora din operele lui, Andre Breton i-a cerut de asemenea să ilustreze cu fotografiile lui anume idei. Deci ei au văzut că fotografiile lui pot efectiv să ilustreze şi o concepţie şi o idee poetică, să fie chiar o poezie imaginea ea însăşi”, spune Petre Răileanu.

În anul 1945, poetul Jacques Prevert l-a solicitat pe Brassai pentru decorul baletului „Le Rendez-vous", jucat în 1945 la teatrul parizian „Sarah Bernhardt".

Zece ani mai târziu, Brassai a realizat un film de scurt metraj premiat la categoria „cel mai original film" în cadrul festivalului de la Cannes.

În lunga sa carieră, a publicat peste 17 cărţi şi sute de articole în revistele de specialitate.

Un artist complet pentru care parizienii au stat la cozi interminabile, în ploaie, să-i admire fotografiile.

Parisul, în opera lui Brassai, este mai mult decât oricând, oraşul boem, prin excelenţă.