Sari la conținut

Interviu | Nicu Alifantis: Clasa politică nu mai prezintă pentru mine ca cetăţean niciun interes

Dana Gonţ: Mă voi lega mai întâi de cea mai recentă activitate discografică a dvs, pentru că aţi lansat anul acesta albumul Şotron, care este în special pentru copii. Şi profit de prilejul ăsta să vorbim puţin despre copilăria dvs, despre cei șapte ani de acasă. Aţi fost un copil dificil?

Nicu Alifantis: Nu, chiar nesperat de cuminte pentru un băiat la vremea aia, din câte mi s-a povestit. Ce îmi amintesc foarte tare de copilărie, îmi amintesc că acolo la Brăila era fascinant, totul mi se părea uriaş, ... am copilărit pe o stradă care dădea chiar la Dunăre, nu era amenajată faleza, arăta destul de pitoresc aşa şi îmi amintesc că treceau tot felul de geamgii, gunoieri, iaurgii, tocilari, eram fascinat de toate lucrurile alea pe care le cărau şi spun toate astea pentru că îmi amintesc că la vremea aia când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare, ziceam pe rând...

Dana Gonţ: Ce vedeaţi pe stradă în ziua respectivă...

Nicu Alifantis: Ce striga mai tare, pentru că ei şi strigau foarte tare. În rest îmi amintesc iernile din perioada aia care erau absolut fantastice.

Făceam şi năzbâtii, cea mai tare năzbâtie pe care am făcut-o, şi de care îmi amintesc: iarna, când era foarte ger, noi aveam o poartă de fier şi eu mă duceam şi puneam limba pe poarta aia şi se lipea aşa uşor-uşor până într-o zi când am rămas lipit de poartă, nu s-a mai putut dezlipi, mă durea şi am stat acolo câteva ore bune până a venit tata acasă şi m-a deschis cu poartă cu tot şi s-a dus a încălzit repede nişte apă şi aşa m-a dezlipit.

Iar lucrul cu care o să încerc să închei este că tot în perioada aia, exact când împlineam șapte ani, dat fiind că mă tot vedeau că lălăiam prin casă, prin curte, m-au întrebat ai mei dacă nu mi-ar plăcea să când la un instrument şi răspunsul meu a fost evident da şi şi ei au întrebat la ce instrument. Şi eu am zis tobe. Ai mei s-au îngrozit şi au zis: toba nu este un instrument de cântat, acompaniezi, ţii ritmul, noi te-am întrebat dacă vrei un instrument de cântat. Şi aşa mi-a fost luat un acordeon Timiş pe care îl mai am şi acum şi funcţionează... nu mi-a plăcut deloc. Aveam un profesor care mirosea a peşte permanent şi care cu ostentaţie m-a învăţat un an şi jumătate Trandafir de la Moldova şi atât.

Mai târziu, peste un an sau doi a apărut moda chitarelor şi aşa m-am căpătat eu cu o chitară şi cam aşa a pornit totul.

Dana Gonţ: Şi totuşi când era vorba de reguli, de educaţie, cam ce metode foloseau părinţii, cum vă convingeau?

Nicu Alifantis: Regulile erau foarte simple. Un lucru care s-a pierdut între timp, constat eu uitându-mă în jurul meu, este cel al ruşinii faţă de părinţi, faţă de oamenii mai în vârstă, faţă de oamenii care reprezintă ceva şi înseamnă ceva: profesori şi aşa ma departe. Când făceam un lucru rău sau luam o notă proastă la şcoală sau se întâmpla un lucru care nu ar fi trebuit să se întâmple, îmi amintesc privirile părinţilor, atât. Nu era pe strigăt, nu era pe bătaie, pe ceartă, pe nimic. Atât. Se uitau cu o anume privire care mă făcea să intru în pământ.

Dana Gonţ: Spuneaţi la un moment dat că urâţi artiştii egoişti. În ce mod ar trebui să fie un artist generos?

Nicu Alifantis: În multe. În multe, însemnând în primul rând ideea de a te uita în jurul tău, ideea de a găsi lucruri noi şi oameni noi, de a-i susţine. Apoi cred foarte tare că cu cât înaintezi într-o carieră, cu cât ajungi să acumulezi foarte multe lucruri, e bine că lucrurile astea să începi să le destăinui celor tineri. Nu am fost niciodată şi chiar nu cred că..., chiar sunt în stare să fiu un pedagog bun, că mulţi m-au întrebat: bun, dar de ce nu ai luat să şcoleşti nişte tineri. Nu am răbdare, dar recunosc că atunci când mi se cere lucrul ăsta... pentru că e un lucru foarte special, în clipa în care începi să-i spui unuia tânăr diverse lucruri legate de culise ale meseriei, rişti să devi important în ochii omului ăluia. Te tratează... „săracul, a început să trăiască din amintiri, să vorbească mai mult decât trebuie” şi atunci nu vreau să cad în extrema asta. Prefer să răspund oricărui apel al oricărui tânăr coleg de breaslă care vrea să afle câte ceva, îi stau la dispoziţie, îi povestesc absolut tot. Aşa cum la rândul meu am avut baftă să întâlnesc de-a lungul anilor foarte mulţi oameni importanţi pe teatru, pe muzică, în literatură şi de la care am învăţat foarte mult, întâlnirile astea sunt lucruri fabuloase, de aici îţi iei seva şi încărcătura şi totul la mine a avut un traseu destul de lung şi sinuos şi frumos până la urmă, e ca un drum foarte frumos de la câmpie la vârf de munte printre toate formele de relief, alege anotimpul... nu contează, oricând natura e frumoasă. Şi traseul pe care am avut şansa să-l parcurg de-a lungul existenţei mele a fost printre oameni deosebiţi, de la care am avut extrem de multe lucruri de învăţat.

Dana Gonţ: Aţi susţinut anul trecut un candidat la alegerile prezidenţiale. Credeţi că un artist trebuie să se implice în tipul acesta de probleme?

Nicu Alifantis: În mod normal, un artist se poate implica în astfel de probleme, anormal a fost faptul că m-am implicat. Am fost atât de dezgustat de ce mi s-a întâmplat anul trecut încât am închis uşa definitiv, am încuiat-o bine cu cheia şi am aruncat cheia. Deci acest aspect nu mă mai interesează de niciun fel.

Dana Gonţ: Ce vă deranjează cel mai mult în România astăzi?

Nicu Alifantis: Mă deranjează foarte tare clasa politică, toată, şi deja mi-am luat ochii de pe ea, nu mai prezintă pentru mine ca cetăţean niciun interes, mă deranjează că poporul ăsta o duce nemeritat de prost... Poporul ăsta e un popor extraordinar, sunt nişte oameni atât de frumoşi, de deschişi, de omenoşi, de buni, care au fost târâţi împotriva voinţei lor în extremele celor spuse.

Dana Gonţ: Şi concret, eu, dumneavoastră ce putem face să îmbunătăţim lucrurile?

Nicu Alifantis: Concret nu... Noi stăm de vorbă şi bârfim pe subiectul ăsta, pentru că mai mult nu putem face. Nu ştiu, habar nu am, sunt prost. Atâta timp cât nu am putut să fac ceva, înseamnă că am fost un prost. Sunt momente când trebuie să accepţi că nu eşti în stare de ceva, de ce nu?

Dana Gonţ: Deşi vă consideraţi un artist retro, sunteţi foarte activ în mediul online, din câte am observat. În ce mod vă ajută spaţiul virtual?

Nicu Alifantis: Povestea a fost foarte simplă - mi s-a făcut o pagină de Facebook de cineva, o fană. M-am enervat groaznic. În primul rând am zis: cum îşi permite cineva să îmi facă mie pagină fără să întrebe, pe urmă mi-am zis: Ce ai mă? Potoleşte-te! Fata a făcut un gest frumos. Şi i-am dat un mail, i-am mulţumit şi mi-am văzut de treaba mea, am neglijat capitolul ăsta. După care fetele mele au luat şi au început să gestioneze site-ul, după care uşor, uşor m-a luat valul şi am început să devin din ce în ce mai activ. Şi am prins curaj, pentru că tot veneau (vorbim de o pagină oficială, nu una privată) şi tot veneau, se înscriau, deveneau fani şi numărul lor creştea impresionat, recunosc că am avut un moment de bucurie şi de satisfacţie ... Fac aici o mică paranteză, eu am avut o glumă într-un concert - şi m-am prezentat în cadrul concertului ca fiind Nicu de la Brăila. Şi recunosc că am avut o uriaşă bucurie şi am comentat-o imediat, am strigat în gura mare să audă tot Facebook-ul că am reuşit să îl depăşesc pe Jean de la Craiova. A fost ok, o joacă. Şi m-a prins povestea asta.

Şi ca să vă dezvălui în premieră, probabil la sfârşitul anului acesta voi lansa o carte în care am adunat lucrurile interesante, din punctul meu de vedere, pe care le-am scris pe Facebook în perioada 2010-2015. Se va chema Facecarte. N-am găsit un titlu mai deştept.

Dana Gonţ: Şi pentru că suntem la „Bonton”, nu pot să nu vă întreb care este regula de politeţe la care ţineţi cel mai mult?

Nicu Alifantis: Mulţumesc-ul. Aşa că o să profit de această ocazie şi o să vă mulţumesc încă o dată pentru invitaţie şi pentru această pierdere de timp pe care aţi făcut-o cu mine şi le mulţumesc şi celor care au avut răbdarea să stea alături de noi.