Sari la conținut

Marcel Iureş, despre cei 7 ani de acasă: „M-am tutuit cu mama și cu tata târziu de tot”

Reporter: Cum a fost copilăria dumneavoastră - și aș vrea să vă referiți în mod special la cei șapte ani de-acasă. Ce însemnau atunci, care erau regulile de comportament pentru un copil de la țară, de la Băilești?

Marcel Iureș: Păi a pornit de la ce-am văzut și eu la părinți. Părinții mei pupau mâna bunicilor mei, adică părinților lor. Așa am apucat, așa am făcut și eu o vreme și a trebuit să treacă vreo 11 ani, cam 12 ani să vorbesc fără să mi se dea voie, să nu mai pup mâna mamei și-a tatălui. Cam de-acolo am pornit, ăla a fost nivelul și m-am tutuit cu mama și cu tata târziu de tot.

Să fiu respectuos față de toți oamenii pe care-i întâlneam. Dacă m-apucau de vorbă răspundeam. La olteni, pe vremea aia te verifica. Și-atuncea trebuia să spun al cui sunt, cum mă cheamă, unde mă duc, ce, cat, acolo... Da. Trebuia să te ții de cuvânt, să vii când ai spus, să nu faci de râs familia, neamul, locul în care trăiai...

Reporter: Cât din formarea dumneavoastră, evoluția dumneavoastră ulterioară credeți că datorați acestui tip de educație, acestei formări pe care-ați avut-o?

Marcel Iureș: Cred că datorez baza, nu mai ia vântul așa ușor. La mine, modelele - modelele, să le zicem așa - s-au dezvoltat cumva prin... printr-un fel de contradicție cu asprimea-n care-am fost cumva crescut. A fost un prag, armata, serviciul militar, care era obligatoriu la vremea aia...

Reporter: V-a ajutat cu ceva? Acea experiență din armată?

Marcel Iureș: Oricât ar fi de uimitor în ochii celor care nu mai fac armata astăzi, m-a ajutat. Situația de pericol, aproape de moarte, ajută dacă scapi și-nțelegi prin ce-ai trecut. Încercând să construiesc pe baza aceea în care am fost crescut, m-am dus în zona cititului, a cărților multe, a discuțiilor libere, încercând să rezolv contradicții care de fapt nici nu puteau fi rezolvate, dar exercițiul de a te încontra și de a arunca în joc cărțile pe care le aveai în buzunar, în cap, ideile care se nășteau din... din ce se-ntâmpla la vremea aia era viață. Și este în continuare. Trebuie să-nveți în permanență și ca să-nveți în permanență, trebuie să fii extrem de deschis.

Problemele sunt pe măsură. Se zice acuma la modă „provocările” sunt, de asemenea, din ce în ce mai mari. Invazia asta a câtorva cuvinte zice ceva despre un subconștient social și anume că, într-o foarte mare măsură, omul a ajuns doar să reacționeze. Asta face și pisica, asta face și delfinul, omul e un pic mai mult. Nu poate doar să reacționeze ca la curentul electric.

Reporter: Ați spus într-un interviu, la un moment dat, că tinerii fac eforturi supraomenești să se integreze în propria țară. Detaliați un pic, la ce vă referiți?

Marcel Iureș: Poate că nici nu ne dăm seama câtă murdărie, dacă vreți, cât bruiaj există în mințile noastre, că se duce evident în limbă, toată murdăria asta, încât cred că 90% din efortul nostru de a conversa se epuizează în a face curat și a formula ce avem de zis. Și-atunci probabil că am zis la un moment dat chestia asta, uitându-mă la ce se petrece, la... la deriva asta permanentă, la felul ăsta, tipul ăsta de reactivitate de animal, de om care pare că nu mai prevede, nu mai... E o amețeală, în care nu mai ştii, trebuie să-ți spună omul, domn'e, e bine ce-am făcut? Folosește la ceva când tu faci lucrul ăsta de ani de zile, poate de două?

Brusc, generația ta nu mai știe dacă ce-a făcut e bine, dacă folosește la ceva, unde duce treaba asta, mă protejează, nu mă protejează, ascultă cineva ce zic, îmi răspunde cineva la treaba asta? Sau un dialog cu cineva, o dezbatere... E așa, o... E riscant. Noi avem o mare, o mare problemă. Evul nostru Mediu abia a început și s-a terminat în capitalism. N-am trecut, n-am trecut prin multe lucruri.

Reporter: Adică ce ne lipsește?

Marcel Iureş: Cumva, lăsatu'-n pace. Să ne săturăm de prostia noastră, să ne săturăm de-napoiere, să ne săturăm de... cum să spun, de lenea asta a noastră, care e profundă. De-aicea trebuie să pornim. Nu să-ncepem să declarăm că suntem mai deștepți și mai frumoși și mai rapizi decât alții. Nu.

Reporter: Sunteți întotdeauna mai atent la ce spuneți pentru faptul că știți că oamenii pe dumneavoastră vă ascultă mai atent?

Marcel Iureş: Nu mă gândesc. Încerc să fiu cât se poate de deschis. Cât se poate de deschis în orice relație. Pentru că poți să fii - cum să spun - necurtenitor, chiar mârlan, nepoliticos din oboseală, din ignoranță, or, ca orice lucru pe lumea asta, inclusiv iubirea, dragostea, se face cu efort. Trebuie să privești omul pe care-l ai în față. Să încerci să-l ai, să fii cu el. Altfel...

Am văzut la talk-show-urile din toate televiziunile, sunt la distanță de-un cot și vorbesc așa: „Lasă domn'e, vezi de treabă..." O secundă, ca să vadă dacă râde sau nu râde de el sau l-a lovit sau nu. Dar altfel, discuțiile toate se poartă ochi în ochi. Sunt oameni care au funcții grele, nu se uită unul la altul când vorbesc. E semi-umană treaba. Doar că respiră cam același aer în studiolul ăla, altfel poți să tragi un paravan din ăla de... din insonorizare. E perfect, e ca și cum nu l-ar vedea, pentru că ei trăiesc așa. Aici e treaba. Oamenii nu mai sunt așa atenți. Sunt grăbiți să trăiască, chiar dacă nu au o imagine... Și oricum, unul capabil să spună cum trăiește el, în primul rând începe cu costurile. Cât îl costă pe el să trăiască.

Cât de greu îi e, ce sacrificiu e să faci un copil, la doi copii e risc curat... Cum îl distruge sistemul bancar, cum îl... îi suge sângele ANAF-ul financiar, dar... Cam adevărată, asta e, dar totuși, cine-a ales lucrul ăla, unde-i adevărul? Nu-l aflăm așa, în niciun caz. Îl aflăm trăind la rând lucrurile astea și încercând să dai de-o parte cam ce te-mpiedică.

Reporter: Aveți o regulă de politețe la care țineți?

Marcel Iureş: Trăim într-o sumă de convenții, de presiuni, de uzuri dintr-astea, dar eu cred că cu cât ești mai deschis și mai, cum să spun, direct - sigur, te expui la foarte multe riscuri - dar în clipa în care ți le asumi și presupui că e reciproc, n-ai nicio problemă, nu cred. Ne asumăm riscurile în comun. Aici noi avem iarăși o mare problemă - noi. E greu, pentru că vedeți, ma atrageți într-o discuție în care servim aceleași complexe. Spunem noi, când de fapt noi – noi, românii - noi trăim într-un context în Europa. N-avem habar ce... ce complexe au francezii, italienii, englezii, chiar și nemții.

Reporter: A fost cineva vreodată mojic cu dumneavoastră?

Marcel Iureş: Da. Da. Mojic... Mda, mitocan.

Reporter: Se poate povesti?

Marcel Iureş: Da' de ce? Ajungi să semeni cu omul ăla. În cazul în care-ți dai drumul la gură sau la dispreț, semeni 100% cu ăla pe care-l disprețuiești. Încă o lege. Că-i a socialului, că-i a cosmosului... Dar eu n-am auzit de fotoni care să se disprețuiască și să se urască.

Reporter: Care sunt calitățile pe care, în accepțiunea dumneavoastră, trebuie să le aibă o doamnă?

Marcel Iureş: O doamnă?

Reporter: Da.

Marcel Iureş: Știu la ce vă referiți. Adică o doamnă care e impecabilă, arată superb, miroase impecabil, are lumină-n ochi, dinții la locul lor, e calină, e feminină, e deșteaptă, indiferent de ce culoare are părul și-așa mai departe. Este educată. Sunt foarte puține cele care nu și-au înghițit feminitatea. Frumusețea, calinitatea... Din pricina asta explozia de arătat, de ostentație sunt violent expuse. Și când au ceva de arătat, și când n-au. E o atitudine. E ca o frondă. Femeia e... e echilibru, e căldură, e magic, cum ziceau filosofii, e inefabil. Când ai de a face cu vorbe din astea... Sigur, e greu și pentru femei să le-ndeplinească. Nu? Pachețelul ăsta de vorbe, să... să facă față.

Reporter: Dar bărbații? Mai sunt ei domni?

Marcel Iureş: Dacă cauți un om care să corespundă ideii de domn - domn, mă rog - zice multe și despre putere, despre nivelul lui social, nivelul lui, habar n-am, educațional, de multe lucruri. Gândiți-vă, totuși, că noi trăim în pace. Ne costă milioane de morți pe zi sau pe săptămână. Dar omul e fleșcăit un pic, trăiește într-un fel de luxură. Nu-l supără, nu-l amenință, nu mai trebuie să-și câștige existența folosindu-și brațele, nu mai dă dovadă de nicio formă de eroism, războiul a devenit cu totul altceva, foametea, dacă vreți, se rezolvă cu surogate, cu Crucea Roșie, cu FAO, cu tot ce vreți și ce nu vreți. Și-acuma omul se definește prin relația cu obiectele. Acum am auzit vorbindu-se că ăla-i bărbat, care are BMW. Și care are soție, prietenă, nevastă, amantă - Dumnezeu știe - care are telefon vintage cu nu știu ce cristale Swarovski, care costă 4000 de euro și cu care-și permite să dea de pământ. Dovadă de bărbăție. N-are nicio legătură. E un... un surogat, să zic așa, un fel de înlocuitor. Aici e, aici e partea grea la bărbați. E suspect de-a avea putere. Dincolo că are mușchi, că are nu știu ce, e suspect de-a avea puterea calmului, puterea deciziei, puterea fidelității, puterea minții clare, asta e. O ai - e-n regulă. N-o ai - nu e-n regulă.

Reporter: Ce v-a-nvățat viața că e foarte important?

Marcel Iureş: Uite, că nici nu m-am gândit. Serios. Ce-am învățat eu, care-i concluzia ? Nu există o concluzie, cred, nu există o concluzie ultimă, să zic „Gata, asta e".

Reporter: Dar există probabil mai multe principii pe care le-ați desprins din experiența de viață.

Marcel Iureş: Cred că sunt un om care am... mă țin de cuvânt. Asta da. Dacă zic că fac treaba aia, o fac. Proveniența mea mă ajută foarte mult, pentru că în perioada de imitație, mimetism al copilăriei calde, al adolescenței, mult invocatele mele modele au fost stabile. Adică oameni care nu și-au lăsat nevestele, nu au avut patru copii din trei căsnicii sau... Nu. Și-atuncea nici nu-mi pun problema. Adică de ce să fac treaba asta, mi se pare... mi se pare urât. E simplu. În rest, rămâne de văzut, vorba evreului. Rămâne de văzut, totul rămâne de văzut, până-n ultima clipă.